Timpul estimat pentru citirea articolului este 963 secunde

S-a născut la Buzău, la 27 ianuarie 1854, ca fiu al lui Iancu Marghiloman și al Irinei, descendentă a familiei boierești Izvoranu. După strălucite studii în drept la Paris, intră în magistratură, apoi debutează în viața politică în 1884.

În anul 1890, acesta se căsătorește cu Elisa Știrbei, nepoata domnitorului Barbu Știrbei și sora prințului Barbu Știrbei. Cei doi au divorțat mai târziu, Elisa căsătorindu-se cu Ion I.C. Brătianu.

A făcut parte din gruparea conservatorilor junimiști. A fost unul din cei mai străluciți reprezentanți ai conservatorilor. După patru ani de ucenicie ca deputat, la 22 martie 1888 este numit ministru de justiție în primul guvern junimist format după lunga guvernare a lui I.C. Brătianu. Nașii săi politici se numeau Th. Rosetti, P.P. Carp, Titu Maiorescu.

Afară de Al. Lahovary nici un om politic nu s-a mai putut mândri cu o ascensiune ministerială atât de strălucită. În Parlament, a fost ales fără întrerupere din 1884 până în 1914. A ocupat diferite portofolii ministeriale în mai toate guvernele conservatoare care s-au succedat la cârma statului până în 1918.

La 4 iunie 1914, în urma demisiei lui Titu Maiorescu de la șefia Partidului Conservator, Alexandru Marghiloman este ales șeful acestui partid. De altfel, a fost ultimul șef al conservatorilor. După moartea lui, partidul, care a avut o glorioasă existență de 50 de ani, s-a risipit.

Alexandru Marghiloman era un orator prin excelență. Inteligența, memoria sa excepțională au făcut din el un adversar redutabil. Stăpân pe sine, demn, elegant, amabil, vorbind limpede și precis într-o formă impecabilă, turnată în bronz, captiva prin eleganța expunerii, convingea prin claritatea ideilor, prin argumentarea logică ce i-o inspira sănătoasa sa experiență politică și o puternică intuiție a realității.

I-a fost dat să trăiască perioada cea mai zbuciumată a Partidului Conservator. A cunoscut din plin dulceața victoriei, dar și amărăciunea înfrângerii. Pe toate le-a înfruntat cu demnitate. A fost ovaționat și contestat, iar dacă este adevărat că în politică câștigul cel mai mare stă în numărul dușmanilor și că această sintagmă consfințește valoarea omului.

Ca ministru de justiție, Al. Marghiloman a stabilit componența judecătorilor de pace, a îmbunătățit codul comercial și codul falimentelor. Ca deputat, a militat pentru inamovabilitatea judecătorilor. Magistratul fiind scos de sub apăsarea intereselor de partid, dându-i siguranța materială și independență.

Al. Marghiloman figurează printre marii întemeietori ai BĂNCII Agricole și fondator al Băncii Generale Române, fiind unul din marii acționari la Societatea de Asigurări “Generalia”.

În 1913, când “strada” cerea frenetic intrarea în război în acțiune, a fost împotriva expediției din Bulgaria. Credea, ca și Ion Lahovary, prietenul și colegul său de cabinet, că “un război chiar victorios ar aduce un alt război peste trei ani.” Ceea ce s-a și întâmplat.

La 4 iunie 1914, când devine șef al conservatorilor, Al. Marghiloman realizează că împrejurările interne și externe sunt dificile. În scurt timp, izbucnește Primul Război Mondial. La 21 iulie/ 3 august 1914, Consiliul de Coroană întrunit la Sinaia hotărăște neutralitate a României în războiul care tocmai începuse.

Acesta, la fel ca regele Carol I, era adversar al Rusiei, căreia îi reproșa cele două rapturi ale Basarabiei din 1812 și din 1878, când rușii reocupaseră cele trei județe din sudul provinciei retrocedate României după Războiul Crimeei.

            Al. Marghiloman credea că Germania este cel mai potrivit aliat al României, care poate sprijini statul român să recupereze Basarabia.

Inițial, Al. Marghiloman are o poziție nuanțată de intrare în război atături de Puterile Centrale sau de neutralitate favorabilă Austro-Ungariei și Germaniei în anume condiții retrocedarea Bucovinei, drepturi pentru românii din Transilvania. În privința neutralității, Marghiloman spunea „să ne armăm pentru a ne păzi granițele și atâta tot pentru moment”.

De menționat faptul că poziția lui AL. Marghiloman de adoptare a neutralității României favorabilă Puterilor Centrale a dus la scindarea Partidului Conservator, pentru că partizanii alianței cu Antanta, care doreau eliberarea Transilvaniei, au părăsit partidul condus de Al. Marghiloman.

Practic, pe toată perioada neutralității, Al. Marghiloman acționează în înțelegere cu I.I.C. Brătianu și Take Ionescu, dar o înțelegere secretă.

În urma acestei înțelegeri, politica dusă de Al. Marghiloman devine tot mai favorabilă Germaniei, pe măsură ce evenimentele devin tot mai favorabile României. Al. Marghiloman este cel care a relevat de altfel primul în Consiliul de Coroană din 21 iulie 1914, că nu se poate invoca atât de controversatul articol casus faederis (prevăzut de Tratatul secret cu Tripla Alianță, încheiat în 1883). Acesta era conștient de jocul cinic al marilor puteri, cre ne ofereau fiecare un teritoriu românesc deținut de cealaltă parte.

Pentru acest „cadou” trebuia să luptăm. La toate acestea, se adaugă rezerva față de ruși, care era foarte puternică. Trista experiență de la 1877 nu fusese uitată. Marghiloman menționa că nu trebuie nesocotit faptul că opinia publică era contra unui război alături de Tripla Alianță. A purta un astfel de război ar însemna jignirea sentimentului național, deoarece „țara își dă seama că dacă am admite ceea ce se face acum împotriva sârbilor, mâine s-ar putea tot atât de bine să se facă și împotriva noastră.”

Înfrângerile suferite de România în toamna anului 1916 pe teatrele de luptă din Transilvania, Dobrogea, Muntenia, urmate de retragerea în Moldova a armatei guvernului liberal îi întăresc lui Al. Marghiloman convingerea că România a pierdut războiul cu Puterile Centrale.

Cu acordul lui I.I.C. Brătianu, rămâne în teritoriul ocupat, declarându-se gata să încheie o pace cu Centralii, dacă i se va permite formarea guvernului.

Marghiloman era singura persoană acceptabilă atât pentru germani și austro-ungari, cât și pentru regele Ferdinand. El era cu adevărat omul situației. Trădată de ruși, înconjurată de dușmani, România a trebuit să accepte „Preliminariile de la Buftea”(20 februarie/ 15 martie) semnate de reprezentanții meteoricului premier Alex. Averescu. Eroismul armatei române din 1917 când a fost oprită ofensiva Puterilor Centrale pe frontul de Est a fost în zadar, pentru că Rusia Sovietică a încheiat o pace separată cu Puterile Centrale. Rezultatul a fost întreruperea legăturilor cu Antanta, care se făcea prin Rusia. Această situație îl determină pe I.I.C. Brătianu în primăvara anului 1918 să opteze pentru o pace cu Puterile Centrale.

Al. Marghiloman acceptă să formeze guvernul pentru a salva statul și monarhia cu prețul semnării unei păci umilitoare și a pierderii popularității.

Acesta era scopul semnării sale și accepta cu bună știință acest rol.

Când se vorbește de salvarea monarhiei, aceasta nu-i vorbă goală. În timp ce P.P. Carp, adevărat filogerman, carei îndemna pe germani să desăvârșească cucerirea militară a României, ocupând Moldova și detronarea regelui și aducerea pe tron a prințului Wilhelm Eitel Friedrich Cristian Karl, al doilea fiu al împăratului Wilhelm al II-lea. Acest proiect a căzut datorită împotrivirii lui Al. Marghiloman.

Pacea de la București, pe care a fost nevoit să și-o asume, nu poate să cadă în sarcina lui Al. Marghiloman. Ea era consecința războiului pregătit, purtat și pierdut de guvernul Brătianu.

Acceptând să semneze Tratatul de pace de la București, Al. Marghiloman a obținut de la Puterile Centrale acceptarea tacită, să nu se opună Unirii Basarabiei cu România. Astfel, deși învinsă, România ar fi ieșit din război cu avantaje teritoriale.

Grație relației sale de prietenie cu Czernin și Kuhlman, a abilității cu care a știut să exploateze neînțelegerile dintre austrieci și germani, Al. Marghiloman reușește să obțină unele concesii de graniță pe Carpați, o stare de suspensie în Dobrogea, recunoașterea unirii Basarabiei cu România, mici reduceri în procentele exploatării petrolului și a producției de grâu.

Pentru semnarea armistițiului din Aprilie 1918, Marghiloman a evitat ocuparea totală a țării de către Puterile Centrale.

La 4 aprilie/ 7 mai 1918, se încheie tratatul de pace care are 32 de articole repartizate în 8 capitole, cu toate condițiile dure impuse de Centrali, această „pace” a fost un act al salvării naționale, care a permis redresarea militară și politică câteva luni mai târziu, reluarea ofensivei și alungarea cotropitorilor.

Deși obligat să procedeze la demobilizarea armatei, guvernul condus de Al. Marghiloman a păstrat sub arme 176.00 de ostași spre stupefacția misiunii militare germane din Iași, condusă de generalul Brandenstein. Astfel, au fost păstrate regimentul vânătorilor de munte, regimentul cadre de infanterie, de artilerie grea, zece batalioane de pionieri, formațiile de etape, administrative și sanitare, nu s-au cedat dușmanului cele 20 de trenuri de muniție prevăzute, i s-au dat însă șapte trenuri în care „nu era un cartuș, nu era un proiectil care să poată servi”.

S-a mai adăugat fără știrea germanilor un regiment de grăniceri și s-a întreit efectivul jandarmeriei rurale. Pentru aceasta și pentru altele, germanii și austro-ungarii iritați de rezistența tacită a Cabinetului de la Iași pun la cale în august 1918, o expediție decisivă contra României rebele.

Din fericire, împăratul austro-ungar s-a opus ferm. N-avea nevoie de complicații în tratativele pe care le începuse cu președintele SUA, Wilson.

Cabinetul Marghiloman a păstrat ființa de stat a țării, i-a salvat chiar și în nenorocire demnitatea.

Al. Marghiloman și-a apărat chiar și adversarii. Când germanii cer să fie extrădați Take Ionescu, Ionel Brătianu și alții, Marghiloman refuză energic: „Românii nu se extrădează și-n legislația română lege de exil nu există.”

Marea reușită a lui Marghiloman este începutul constituirii României Mari. Mai generoși decât politicienii din Regat, basarabenii i-au recunoscut rolul covârșitor.

În 18/30 martie 1918, la Iași, doctorul Daniel Ciugureanu, fost prim ministru al celui de-al doilea guvern al Republicii Democratice Moldovenești și secretar de stat în cabinetul „trădătorului” Marghiloman, a accentuat că unirea Basarabiei [cu țara] se datorește domnului Marghiloman și guvernului său.

După „Preliminariile de la Buftea”, trupele germane trecuseră deja prin sudul Basarabiei făcând joncțiunea cu forțele guvernului ucrainean al lui Golubovici. Austriecii coborâseră și ei spre sud, de-a lungul Nistrului, ajungând până la Tighina. Mizând pe rivalitățile dintre germani și austrieci, pe chestiunea petrolului, Marghiloman obține mână liberă în Basarabia.

Al. Marghiloman a răspuns cererii Consiliului Național Român din Bucovina, condus de Iancu Flondor de a trimite trupe române pentru a salva integritatea provinciei primejduită de atacurile bandelor rutene și ucrainiene, care devastau zona. În pofida împotrivirii germanilor, care tratau trimiterea de trupe române drept un gest ostil față de Germania, Al. Marghiloman a ordonat generalului Iacob Zadik, comandantul Diviziei 8, ca împreună cu „toți grănicerii și jandarmii aflați în serviciu pe frontiera Bucovinei” să ocupe localitățile Ițcani și Suceava și apoi toată Bucovina. Acțiunea a avut loc înainte de a părăsi puterea, 24 oct.-6 nov. 1918, ceea ce-l face pe Marghiloman să spună „Retragerea mea nu e o dezertare, în tot cazul, are loc asupra unei apoteoze Bucovina și Nordul Basarabiei. A păstrat țării o dinastie, o armată și i-am dat țării Basarabia și Bucovina, cu integritatea teritoriului.”

Înlăturat de rege la 24 oct./ 6 nov. 1918, în momentul când victoria aliaților devenise certă, Al. Marghiloman s-a simțit profund jignit, socotindu-se victima unei „lovituri de stat” dată în favoarea lui I.C. Brătianu.

Însuși Nicolae Iorga, redutabil adversar al germanofililor și colaboraționiștilor, apreciază prin autoritatea sa că: „Alexandru Marghiloman a fost tragica victimă a unor grozave împrejurări […] o podoabă a vieții noastre politice.”

Printre alte merite ale lui Al. Marghiloman, amintim: lui i se datorează faptul că bulgarii n-au masacrat populația capitalei.

Tot lui i se datorează faptul că regele Ferdinand, familia regală și armata, ce mai rămăsese, n-au trecut în Rusia în anul 1917, așa cum îndemna generalul H.M. Bethelot.

Pentru toate acestea, făcute în folosul neamului său, în vremuri grele, Al. Marghiloman cel „vândut nemților”, așa cum amintea un apropiat al său din Ploiești, ziaristul Al. Ștefănescu-Câmpina, patronul ziarului „Imparțialul”, „n-are nici măcar un bust din ipsos, în vreo grădină publică oarecare.”

Cu ironia care-l caracterizează pe ziaristul Al. Ștefănescu-Câmpina, viitorul socru al lui Alexianu, fost guvernator al Transnistriei în perioada antonesciană, propunea „să-i închinăm un monument lui Alexandru Feodorovici Kerenski, genialul autor al disoluției Rusiei, care a ajutat mai mult decât Franțele, Angliile și Italiile și Japoniile, la crearea României Mari de azi! ” (1931)

La moartea sa, ziarul ploieștean „Săptămâna” din 17 mai 1925, care „nu i-a împărtășit credințele politice, își mărturisește adânca-i părere de rău ce o resimte în fața groapei deschise a aceluia care a fost Alexandru Marghiloman. Om de lume, de carte și de talent, șeful partidului progresist a avut adesea un important rol de conducător în treburile politice ale țării. Orator cuceritor, verbul lui elegant – aducea o notă de occidentalism și de superioară civilizație în parlamentul nostru. Cărturar de seamă și perfect cunoscător al tuturor problemelor de însemnătate politică, Al. Marghiloman, prin cuvântul său, prin scrisul său, prin fapta sa, a adus extrem de importante servicii țării. Cu moartea lui dispare un cap politic bine organizat, un perfect gentilom și o minte de care țara ar fi avut, poate, încă nevoie”.

Relațiile strânse cultivate cu Centralii îl desemnau pe Al. Marghiloman ca omul politic cel mai indicat să îndeplinească încheierea păcii, iar înaltul său simț al datoriei și patriotismul îl determină să accepte.

Rolul era dificil și ingrat și trebuia jucat în mod convingător în fața unui dușman puternic și perfid. Al. Marghiloman avea credința că înfrângerea României este vremelnică, el presimte victoria coaliției franco-britanice, care va schimba situația țării.

Riscurile erau enorme, atât pentru el cât și pentru partid. Niciun alt lider politic de talia lui nu a îndrăznit să-și asume această ingrată misiune.

A fost conștient de responsabilitatea asumată. O spune răspicat în 1924, într-o convorbire cu regele Ferdinand: „Partidul Conservator este prin esența sa un partid dinastic. Din patriotism, el și-a luat greaua sarcină să încheie pacea învinsului, Regele: Nimeni mai bine ca mine nu cunoaște importanța sacrificiului.”

Se compromisese pe el, compromisese partidul, dar asigurase existența statului, a monarhiei și nu în ultimul rând chiar viitorul națiunii. E mult? E puțin? Istoria urma să hotărască. Nu el era unicul salvator al națiunii. Mai erau și alții. Dar el își făcuse așa cum se pricepuse mai bine datoria față de neamul său, în mijlocul căruia se născuse.

Mulți îi datorau enorm și erau dușmanii săi. Nu a fost judecat și nici condamnat.

Alegerile generale prezidate de guvernul Văitoianu în 1919 au îngăduit lui Al. Marghiloman și câtorva prieteni ai săi să pătrundă în Cameră, pentru a putea să-și justifice faptele. Al. Marghiloman a lăsat în urma sa „Notele politice” (tipărite postum în cinci volume masive), care constituie un document omenesc și literar de excepție. Aceste note scrise cu talent dezvăluie profunda cunoaștere a sufletului omenesc și mai ales a dedesubturilor politicii românești. Se spune că în epocă aceste memorii au deranjat pe mulți contemporani prin sinceritate și, mai ales, prin duritatea adevărurilor spuse. Urmărindu-l și după moarte (10 mai 1925), adversarii au impus retragerea volumelor din comerț.

Pe Al. Marghiloman îl preocupa mai mult ce va zice posteritatea decât ce spuneau concetățenii săi, robi ai patimilor politice.

A consemnat și înregistrat suficiente fapte pentru ca cei care au venit după el să-l înțeleagă la justa lui valoare.

Nu a apucat să le termine și nici să le revadă, dar asta nu face decât să le mărească valoarea de document. Ultimele cuvinte scrise de politician în memoriile sale a fost: „Mă duc, oricând s-o încheia viața mea, cu conștiința mea în pace. Am greșit poate mai des decât socotesc, dar gândul mi-a fost totdeauna curat și mi-am iubit țara […]. Eu am intrat în politică bogat și ies sărac, dar cu mâinile curate.”

Iată ce scria „Acțiunea Buzăului” din 25 octombrie 1936: „Omul și-a servit patria și tronul sub doi regi, cu credința unui câine, omul care prin sine însuși s-a ridicat la cea mai înaltă culme a valorilor patriotice a sfârșit prin a primi în inima care a bătut acolo unde era România săgeata epitetului de trădător.”

În final, putem afirma că Al. Marghiloman a fost un patriot care a acceptat cu bună știință sacrificiul întinării memoriei sale pentru a contribui la salvarea țării în acele vremuri grele. Credem că este timpul unei restituiri a memoriei, iar Alexandru Marghiloman trebuie considerat drept unul dintre cei mai lucizi politicieni din vremea Marelui Război.

Felicităm pe scriitorul Nicolae Peneș pentru eforturile sale de a reabilita personalitatea politicianului și patriotului Alexandru Marghiloman prin publicarea cărții sale „Alexandru Marghiloman, lordul valah”, care în anul 2008, a primit premiul „Mihail Kogălniceanu” din partea Academiei Române.

 

Bibliografie selectivă

„Dicționar biografic de istorie a României”, Editura Meronia, București, 2008, coordonator: Stan Stoica

„Consilii de Coroană”, Ion Mamina, București, Editura Enciclopedică, 1997

„Imparțialul”, 10 martie 1931, 15 ianuarie 1933

„Săptămâna”, 17 mai 1925

„Alexandru Marghiloman, lordul valah”, Nicolae Peneș, două volume, Buzău, 2007-2008

„Germanofilii. Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial”, Lucian Boia, București Editura Humanitas, 2009

Ion Bulei , „Lumea românească”, Editura Eminescu, București, 1984

Ion Bulei „Sistemul politic al României moderne”, Editura Politică, București, 1987

„Alexandru Marghiloman (1854-1925), un conservator pursânge”, Mihai Niculescu și Constantin Dobrescu, în „Arhivele Prahovei”, vol. V/ 2000, Editura Universal Cartfil, Ploiești

„Garnitura de rezervă”, Ion Adam, în „Litere” nr.9 (198), septembrie 2016, revistă lunară de cultură a Societății Scriitorilor Târgovișteni

„Satul Măgurele de pe Valea Culișoarei”, Ion Popa-Pădure, 2016, Chișinău

„Jugurenii, între mit și pamflet”, Viorel Șoldea, 2015

„Acțiunea Buzăului”, 25 octombrie 1936

„I.I.C. Brătianu”, Ioan Scurtu, Editura Museian, București, 1992

M-am săturat până peste cap de manelişti!

Timpul estimat pentru citirea articolului este 196 secunde Florin Salam este un artist care apare în topul căutărilor Google înaintea tuturor Florinilor celebri din ţara asta. Acuma, depinde de g

Da, tovarăși, era mai bine „înainte”! Să vă reîmprospătez memoria

Timpul estimat pentru citirea articolului este 143 secunde Pentru că tot a fost 23 august şi apar pe Facebook tot felul de indivizi care afirmă că  „înainte”  era mai bine, am un mesaj:  D

Uite Vagner, nu (mai) e Vagner!

Timpul estimat pentru citirea articolului este 218 secunde FC Petrolul Facebook Official a oferit informația conform căreia clubul găzarilor s-a despărțit amiabil de fotbalistul Alexandru Vagner,

Nicolae Iorga, victimă a ocupației germane

Timpul estimat pentru citirea articolului este 267 secunde Imediat după ocuparea județului Prahova de către trupele germane, acestea au trecut la instaurarea unui regim sălbatic de exploatare econ

Inline
Inline