Andreea Cosma: „Este necesar ca actuala clasă politică să se aplece mai în amănunţime asupra a ceea se întâmplă în Franţa”

Redactia -

Andreea Cosma: „Este necesar ca actuala clasă politică să se aplece mai în amănunţime asupra a ceea se întâmplă în Franţa”

Primul tur al alegerilor prezidenţiale din Franţa, desfăşurat duminică, 23 aprilie, a evidenţiat principala problemă cu care se confruntă nu numai clasa politică franceză, ci şi cea europeană în sens extins: lipsa de încredere a electoratului în soluţiile politice, dublată de inexistenţa unor lideri veritabili. Practic, niciunul dintre competitorii electorali nu a reuşit să obţină, în primul tur, nici măcar un sfert din voturile celor prezenţi la urne. Şi asta în condiţiile în care Franţa era cunoscută pentru un sistem politic bipartizan soft, cu două partide mari şi altele care asigurau majoritatea parlamentară. Culmea este că aşa-zisele partide mari nici nu au reuşit să-şi propulseze candidaţii în bătălia decisivă, capitulând în faţa unei mişcări politice noi, neclar conturate ideologic, şi a unui partid catalogat de foarte mulţi ca fiind extremist. Primul tur a marcat cel mai puternic vot politic anti-establishment din istoria de după Al Doilea Război Mondial a Franţei.

Aşa cum arată rezultatele oficiale, principala problemă a construcţiei europene nu este reprezentată de creşterea în expunere a mesajelor extremiste, în condiţiile în care doamna Marine Le Pen nu a obţinut decât aproximativ o cincime din numărul de voturi exprimate. Deficienţa este mai subtilă şi rezidă în aparenta lipsă de soluţii politice, care este mascată adesea în spatele unor artificii electorale şi de comunicare. De fapt, acelaşi lucru s-a întâmplat şi în Marea Britanie – Nigel Farage şi UKIP nu ar fi reuşit niciodată să câştige alegerile din Regat, Brexitul producându-se cu largul concurs al Partidului Conservator, care se afla la guvernare. Deci, ameninţarea rezidă în preluarea proiectului eurosceptic de către partidele tradiţionale, care nu se află în zona de extremă. Abia atunci riscul derapajului atinge cote de alarmă.

Nu în ultimul rând, trebuie înţeles că actuala situaţie politică europeană, marcată de ascensiunea partidelor eurosceptice, are cauze generale, independente de specificităţile naţionale. Pe de o parte, criza economică începută în 2007, ale cărei reverberaţii sunt resimţite încă, mai ales pe fondul faptului că o parte a populaţiei europene este dezamăgită de rezultatele reformelor structurale operate în ultimii 10 ani. Pe de altă parte, într-o eră a comunicării şi a diversificării accesului la informaţii, erodarea imagologică a politicienilor se produce mai rapid şi mai puternic. De aceea, vedem peste tot în Europa partide politice noi, cu abordări de nişă sau diferite de încadrările politologice clasice.

Am văzut că, în România, dezbaterea publică despre alegerile din Franţa a ajuns să fie suprasimplificată şi tratată în cheia extremism versus normalitate, ajungându-se la comparaţii de tipul „alegeri precum cele prezidenţiale din 2000 din România, Corneliu Vadim Tudor contra lui Ion Iliescu”. Mă tem că lucrurile nu sunt atât de simple şi calitatea analizei din spaţiul public mioritic lasă de dorit. În realitate, binoamele antitetice sunt mai complexe: doctrină versus lipsă de doctrină; naţionalism versus bruxellism; migraţie versus închiderea graniţelor; identitate culturală versus globalizare (sau varianta UE, unitate în diversitate); economie orientată către interior versus economie integrată global. Unele dintre aceste problematici nu îşi găsesc corespondentul în realitatea românească, dar răspunsurile la aceste opţiuni de traseu pot fi foarte relevante pentru viitorul nostru. De aceea, cred că este necesar ca actuala clasă politică să se aplece mai în amănunţime asupra a ceea se întâmplă în Franţa şi asupra a ceea ce se va întâmpla în Marea Britanie pe 8 iunie pentru a vedea care sunt variantele dezirabile pentru societatea românească.

Sigur că, dată fiind susţinerea necondiţionată a României faţă de proiectul european, o victorie a lui Emmanuel Macron este dezirabilă, chiar dacă nu există o filiaţie doctrinară evidentă, alta decât apartenenţa în Guvernul actualului preşedinte socialist, domnul Francois Hollande. Opţiunea este destul de simplă, dar demonizarea excesivă a alternativei face rău înţelegerii fenomenelor sociale profunde. Aduce cumva aminte de ceea ce s-a întâmplat în timpul campaniei prezidenţiale din SUA, când candidatul de atunci Donald Trump era descris în termeni extrem de depreciativi, nu neapărat cu argumente solide, ci din simpla raţiune că părea să aibă şanse reduse de a obţine victoria.

În final, aş dori să constat un lucru: ne concentrăm foarte mult atenţia asupra dezbaterii extremism versus europenism atunci când decriptăm alegerile din Franţa. Şi, făcând asta, pierdem din vedere faptul că Franţa nu este o simplă anexă a UE, ci unul dintre părinţii construcţiei europene. De aceea, astăzi, când se împlinesc 12 ani de la ceremonia semnării, în Luxemburg, a Tratatului de Aderare a României şi Bulgariei, mi-aş dori ca raportările factorilor de decizie în ceea ce priveşte politica externă a României să se concentreze mai mult pe Franţa în sine. Pentru asta, trebuie să existe un proiect de conlucrare bilaterală mai susţinută. România este, totuşi, o ţară francofonă şi pare că a uitat acest lucru. De aceea, speranţa mea este că, indiferent de rezultatul final al alegerilor prezidenţiale de la Paris, chiar dacă este de dorit o victorie a domnului Macron, se vor face paşi importanţi spre reînnodarea relaţiilor dintre noi şi francezi.

 

 Deputat

Cosma Andreea

Grupul parlamentar al Partidului Social Democrat