CRONICĂ DE EVENIMENT/ Află cum Lady Gaga a făcut mai mult decât muzică în Piaţa Constituţiei

Life

Redactia

 Am avut ocazia ieri să cobor din podul singurătăţii mele şi să asist la un mare spectacol. Ziarele şi posturile TV anunţau cea mai mare scenă construită vreodată în România, cele mai mari costuri, cele mai moderne efecte vizuale, prin urmare m-am lăsat în voia curiozităţii şi am cumpărat, ca un meloman responsabil, bilet la concertul Lady Gaga din Piaţa Constituţiei. Ce a urmat, mai jos.

Menţionez încă de la început că nu am fost niciodata un mare fan al muzicii lui Lady Gaga. Însă am avut întotdeauna pentru ea acel respect pe care îl port tuturor artiştilor pur-sânge,  şi o persoană care îşi compune propriile melodii, cântă la pian de la 4 ani, îşi realizează propriile videoclipuri şi are un concept global foarte bine determinat despre muzică se poate încadra fără probleme în această categorie. Nu neg totuşi că purtam încă o doză de scepticism faţă de fenomenul la care aveam să asist. Însă live-ul lui Lady Gaga avea să mă lecuiască.

În primul rând, trebuie să stabilesc clar că nu mă refer la un concert, ci la un spectacol. Pentru că ceea ce am văzut ieri nu a fost nicidecum doar muzică, a fost cel puţin în aceeaşi măsură teatru, operă, realitate virtuală, imaginar poetic şi discursiv. Dacă sincretismul este trăsătura de bază a postmodernismului, concertul Lady Gaga a dus această trăsătură la noi niveluri. Iar rezultatul a fost încântător pentru ochi. De la palatul multinivelat construit pe scenă, unde aproximativ 20 de oameni făceau fiecare câte ceva, având un rol bine determinat în structura spectacolului, la aluziile pro-libertate, anti-guvern şi anti-tradiţie vehiculate de Gaga, şi tonele de simboluri prezente pretutindeni, nu garantez că am putut recepta întregul mesaj al spectacolului sau toate subtilităţile ce au contribuit la conturarea poveştii. A existat însă în tot ce a fost întreprins o unitate şi o continuitate, ba chiar o împărţire pe secvenţe şi scene, pe care cei deprinşi cu teatrul şi cei atenţi la detalii au putut să o constate de îndată.

5 Încă de la început, s-a stabilit cadrul „poveştii” la care avem să asistăm : G.O.A.T. (A Government Owned Alien Territory in Space), cu alte cuvinte un teritoriu extraterestru, meta-guvernamental, de dincolo de spaţiul obişnuinţelor noastre.  Gaga apare călare, cu o mască mortuară pe chip, purtată parcă la crematoriu. În următoarea piesă (Born This Way), dintr-o „vulvă” realizată magistral de către creatorii de decoruri, ea renaşte şi îşi începe epopeea, epopee care, precum spune ea însăşi, este nu a persoanei Gaga, ci a cântăreţei Gaga: cea care a fost creată de fani, care, ca un role-model, personifică tot ce aceştia iubesc şi urăsc la ei înşişi şi lume, însă care, renăscută fiind, este eliberată de orice convenţie şi prejudecată: liberă să se manifeste, să iubească, să epateze, să treacă dincolo de idoli, de religii şi politică. Întregul spectacol a fost conturat, de altfel, pe această premisă a emancipării, iar elementele folosite, brutale şi directe, mi-au adus aminte de The Wall-ul celor de la Pink Floyd:  maşini de tocat carne, disco-biserici, mutanţi tehnologici, etc. Prin toate acestea se critică elementele fundamentale ale traiului curent : dependenţa de tehnologie, reminiscenţa abuzivă a credinţelor anterioare, frica de diferenţiere, neputinţa de a fi propriul stăpân. Elemente împotriva cărora Gaga luptă din punct de vedere artistic, la fel cum au făcut-o şi alţi mari cântăreţi, contrazicând premisa că muzica, şi mai ales popul, nu este un teritoriu favorabil exprimării mesajelor profunde ca urmare a nevoii ridicate de accesibilitate.

Showul a durat mai bine de 2 ore, ceea ce este impresionant pentru o cântăreaţă cu doar 2 albume „de piaţă” (excluzând experienţele jazz din tinereţe). Nici o piesă nu a fost trecută cu vederea, toate au fost incluse în spectrul larg al poveştii lui Gaga.  Unele au fost transformate în altceva, altele au fost scurtate, în funcţie de nevoi. Nici o piesă nu a fost mai presus de showul în sine, de ansamblul dorit. S-au schimbat pe puţin zece seturi de costume, unele deja clasice (celebrul costum „de carne”), iar elemente de genul „prezentarea trupei” nu au avut nicidecum loc, ţinând cont că totul a fost conceput să fie mai mult decât un concert. A existat totuşi un element vast întâlnit la showurile muzicale de profil: bisul. Care a venit după aproximativ 15 minute de aşteptare, şi a cuprins piesa The Edge of Glory. Cu alte cuvinte, şi la acest nivel s-a desfăşurat un test: de anduranţă a fanilor şi impact asupra publicului. Nu a fost nevoie de zeci de plecăciuni, de apariţii „triumfătoare” pe scenă cu mâinile sus, şi alte clişee de concert, totul s-a desfăşurat cu o eficienţă înspăimântătoare pentru România, şi totuşi în modul cel mai artistic posibil.

abbeytravel.ie_.260x500x0resized Dacă mi-aş permite a mă lansa într-un verdict estetic, aş zice că România nu a mai văzut un asemenea spectacol (care probabil că este descris cel mai bine prin termenul de operă live pop-rock) de la experienţa Michael Jackson din anii 90. Partea bună constă în diversitatea remarcabilă de stări pe care publicul probabil că le-a experimentat în timpul evenimentului, şi după finalul acestuia. Partea mai puţin bună : faptul că de acum înainte vom fi, probabil, şi mai greu de satisfăcut de concerte de doi lei desfăşurate pe scene minuscule, unde nu se întâmplă nimic decât să ruleze nişte piese după un disc, iar „artiştii” cântă după ureche în rarele momente când îşi amintesc versurile. Dar şi acesta este un risc al muzicii.

Citeste mai departe

Statistici T5
Inline
Inline