CRONICĂ DE EVENIMENT / Află cum s-au desfăşurat cele trei zile ale festivalului B’ESTFEST, în detaliu

Festivalul B’estfest, ajuns la cea de-a doua ediţie desfăşurată „pe câmpiile patriei”, adică pe islazul comunei Tunari, s-a încheiat în această dimineaţă. În ciuda unor probleme organizatorice, implicând în special deplasarea înspre şi dinspre comuna ilfoveană, festivalul a fost impresionant prin numele şi genurile variate pe care le-a adus în faţa publicului. În trei zile, […]

Life

Redactia

Festivalul B’estfest, ajuns la cea de-a doua ediţie desfăşurată „pe câmpiile patriei”, adică pe islazul comunei Tunari, s-a încheiat în această dimineaţă. În ciuda unor probleme organizatorice, implicând în special deplasarea înspre şi dinspre comuna ilfoveană, festivalul a fost impresionant prin numele şi genurile variate pe care le-a adus în faţa publicului. În trei zile, pe patru scene distincte, am avut ocazia să ascult rock şi derivate, punk, synth, dubstep, chillout, swing, reggae şi cam toate celelalte genuri pe care nu mi le mai amintesc.

 

Ziua 1 – am început cu o porţie serioasă de DEKADENS, formaţia Andreei Lupescu, care, pentru necunoscători, este un fel de Garbage de România cu ceva Paramore pe alocuri. Soundul a fost extrem de bun, iar vocea Andreei a răsunat foarte bine şi la cele 37 de grade din atmosferă, chiar dacă mai aveam puţin şi leşinam lângă scenă. Au urmat momente de rap românesc autentic, cu Paraziţii şi BUG Mafia în prim plan, acompaniaţi de banduri, cu invitaţi speciali (Bitză în cazul celor de la Paraziţii, Loredana Groza în cazul celor de la BUG Mafia) şi multă disponibilitate de a face show. Nu am fost niciodată un fan al muzicii rap, dar nu pot spune că recitalul nu mi-a plăcut şi nu a fost presărat cu momente extrem de bine gândite. Greii serii însă de abia apoi au urmat- The Quemists, formaţie dubstep, au reuşit să mă facă să gust, măcar şi pentru câteva minute, acest gen de muzică. Cu piese precum Stompbox şi Hurt Less, oamenii au făcut publicul să danseze nebuneşte, să aplaude şi să ceară bis după bis. Au urmat cei de la Garbage, care au sunat cam heavy pentru preferinţele mele, anticipându-i mai melodioşi. Cu toate acestea, este vorba despre o formaţie a cărei piese, în special #1 Crush, ar putea uşor intra în gallery of fame-ul muzicii underground, prin urmare am stat cuminte şi i-am ascultat până la capăt. Pentru că oamenii chiar meritau, iar solista Shirley Manson arată, chiar şi la 45 ani, ca o adevărată femeie fatală.

Bestfest_D2_By_Alex_Chelba-65Ziua 2 – ne-am reluat locul, de pe la ora 18, în cortul Future Heroes, pentru a asculta un frumos recital Antarctica, formaţie care combină dance-ul cu elemente de poem liric şi care este, în viziunea mea, cam ceea ce Class ar fi trebuit să ajungă dacă nu ar fi preferat să devină comerciali. Oamenii ne-au răcorit cu muzica lor, încât la „Don’t stop the dance” toată lumea a uitat de caniculă şi s-a pus în mişcare, acompaniată de vocea armonioasă a Deliei Opran. Am plecat apoi înspre scenele mari, unde am avut surpriza să îi găsesc pe cei de la Mala Vita, un Gogol Bordello nu la fel de autoironic şi jucăuş, dar similar în termeni de veleităţi muzicale. După recitalul lor, pe scena Ciuc a urcat Selah Sue, care mi-a depăşit orice aşteptare. În primul rând pentru că are mai multe octave decât am putut număra. În al doilea rând pentru că piesele ei sună infinit mai bine live decât pe album. Şi pentru că nici jocul ei scenic nu a lăsat deloc de dorit. Toată lumea aştepta însă marele moment, când norvegienii de la Royksopp aveau să se urce pe scenă. Şi s-au urcat. Ce a urmat a fost fără îndoială ceva de excepţie, cu jocuri de costume şi rol şi doi dintre cei mai mari stăpâni ai keyboardului din ultimii zece ani, alături poate de Chemical Brothers, Prodigy şi Fatboy Slim, însă mai visători şi mai lirici decât aceştia. Piesa „What else is there” a fost unul dintre momentele orgasmice în care toată lumea a fost transpusă în lumea melodică a celor de la Royksopp, iar aplauzele nu au contenit multe minute după ce formaţia şi-a luat la revedere de la public, promiţând să revină pe meleagurile noastre.

pulp-concert_12754Ziua 3 – ora 17.15 – Subcarpaţi. Prea devreme pentru a ajunge să îl văd pe Bean „rupând scena în două”. Prea devreme ca urmare a autobuzului Bestfest în care mă aflam şi care a avut delicateţea să rămână în pană. Îmi pun cenuşă în cap şi îi rog pe cei de la Subcarpaţi să mă ierte, deşi sunt sigur că au avut suficienţi spectatori şi fără mine. Am ajuns la festival, în cele din urmă, pe la ora 18.30, în timp să îi văd pe cei de la Mono Jacks, care au făcut un show curat şi au avut invitaţi speciali, precum Andrei Haţegan de la formaţia The Amsterdams. A urmat Caro Emerald, care mi-a întrecut şi ea cele mai optimiste speranţe, în special ca urmare a stilului pe care l-a abordat pe scenă şi ca urmare a bandului de zile mari pe care l-a avut. În picioarele goale, cu saxofon, trompetă şi o chitară electrică care a sunat incredibil de aproape de cea a lui David Gilmour, Caro Emerald a cântat jazz, swing, chillout şi o mulţime de stiluri derivate. A sunat excelent, şi mi-a adus fără îndoială aminte de ultimul concert Morcheeba şi Parov Stelar la care am avut ocazia să particip. După Caro Emerald, m-am îndreptat către scena Jaggermeister pentru o porţie serioasă de rock. Este vorba despre formaţia norvegiană Tristania, care s-au dovedit a fi adevăraţi zei ai gothicului,. Având ocazia să compar recitalul lor cu concertul Within Temptation de săptămâna trecută, pot spune că Tristania mi-a plăcut mai mult, şi asta este poate cel mai mare compliment pe care i l-aş putea aduce vreodată unei formaţii de profil, ţinând cont că Within Temptation se integrează în gallery of fame-ul meu dintotdeauna. Mariangela, noua solistă Tristania, nu are acutele lui Iveke, însă are un timbru absolut unic şi o energie incredibilă. În fapt, atât de mult mi-au plăcut Tristania încât era să îi ratez pe cei de la Pulp. Consideraţi drept momentul de glorie al serii, Pulp reprezintă fără îndoială unul dintre cele mai mari nume ale punkului din ultimii 20 de ani. Chiar dacă nu sunt un adevărat fan, trebuie să recunosc că au fost buni, iar punerea în scenă a momentului a fost incredibilă. Haioasă a fost şi clipa bisului, când Jarvis a hotărât să cânte piesa „Dogs are everywhere”, o trimitere la cantitatea nemaivăzută de maidanezi pe care solistul Pulp a remarcat-o în aceste zile în pelerinajul său prin Bucureşti.

Blazing_Vibez_02În concluzie, o nouă ediţie B’estfest ajunge la final, aducând cu sine nostalgii, însă şi multe amintiri frumoase. Acestea fiind spuse, rămâne să aşteptăm ediţia de anul viitor, organizatorii promiţându-ne şi mai multe surprize (plăcute) !

Citeste mai departe

Inline
Inline