Aşa l-am cunoscut eu pe Regele Mihai

Daniel Dimache -

Era un subiect tabu înainte de ’89. Copil fiind, apoi adolescent, am reuşit să umplu ceva din găurile istoriei mutilate de comunişti, cu poveştile spuse de bunici, trăitori în vremea celor patru regi ai României. Carol, Ferdinand, Mihai erau pentru mine nume smulse din ceaţa istoriei, dar pentru ei, bunicii mei, era viaţa, existenţa lor. O existenţă cu multe greutăţi, a ţăranului, a muncitorului din fabrică, în perioada postbelică, a femeii române, adevărată eroină, care numai ea ştia cum îşi îngrijea şi îşi hrănea familia, copiii, în acele vremuri de restrişte, întunecate mai ales de cele două conflagraţii mondiale aducătoare de suferinţe.

Anii au trecut şi părinţii părinţilor mei s-au dus la cele veşnice, Dumnezeu să-i odihnească. Le port o adâncă recunoştinţă lor, celor ce ne-au dat viaţă şi sânge din sângele lor, generaţiilor viitoare ale familiei, dar şi fiind primii mei adevăraţi profesori de istorie, cu scumpele şi interzisele, pe atunci, lecţii predate: Basarabia furată de ruşi, patriotul mareşal Antonescu, Români treceţi Prutul şi, mai ales, Regii României.  

Prin 1999, soarta m-a adus faţă în faţă cu Regele Mihai. Fusese invitat şi vizita fabrica Dorobanţul, ctitorită pe vremea ilustrului său strămoş, Carol I. Ţesătoria „îmbrăcase” ostaşii români participanţi la cele două războaie mondiale. În calitatea mea de tânăr reporter, invitat la rându-mi de directorul fabricii, Teodor Nemţoiu, am asistat la vizită, pentru a scrie un articol la ziar. Cu ochii mei de atunci, aproape un copil, de douăzeci şi ceva de ani, îndoctrinat între timp cu poveşti cum ar fi cea despre trenuri cu tablouri şi bani căraţi afară din ţară, l-am privit pe monarh, rece, neutru, cam ca pe un personaj politic, cumva expirat. Am scris articolul, cu fotografii, cu declaraţii, obiectiv, cum se cuvenea în cazul unui eveniment deosebit petrecut în urbea noastră, dar fără o notă personală. Am rămas, însă, cu senzaţii deosebite care, peste ani, aveau să-mi întărească şi confirme convingerile mele despre Regele Mihai şi Casa Regală a României: o strângere de mână sinceră şi caldă din partea suveranului pentru un tânăr ucenic în ale jurnalismului şi atitudinea sa, deopotrivă francă şi aleasă, din timpul întregii vizite, cu totul diferită de disimularea caracteristică afişată de oamenii politici.

După nişte ani, am luat serios la mână istoria, cea adevărată, şi am înţeles ce a însemnat Casa Regală pentru ţară. A strâns trei ţărişoare şi a făurit o naţiune europeană, puternică, demnă, modernă. Carol I a ridicat România dintr-un ev mediu întunecat, cu rămăşiţe otomane şi fanariote, ducând-o pe calea progresului economic, politic, diplomatic. Ferdinand cel Loial a condus România într-o teribilă conflagraţie mondială, a luptat împotriva celor de-un neam cu el şi a înfăptuit cel mai glorios eveniment al naţiunii române, Marea Unire. Nu ştiu alţii ce părere au, însă eu consider că următorul monarh, Carol II, cu personalitatea sa ciudată şi controversată, a fost mai degrabă un accident în linia de succesiune Hohenzollern, ce ne-a costat pierderi teritoiale şi slăbirea ţării în perioada crucială dinaintea celui de-al doilea război mondial. Mihai a fost un rege bun, atât cât i-au permis tinereţea sa, vremurile şi conjunctura. Ar fi putut să ajungă un rege la fel de mare ca şi înaintaşii săi dacă istoria nu i-ar fi fost potrivnică şi i-ar mai fi dat timp. La nivel de simbol, a reprezentat un reper imposibil de egalat în România postdecembristă. Ireal în demnitatea şi înţelepciunea sa, ceva între erou şi zeitate. De asta să-l plângem şi să ne îngrijorăm – ne-am pierdut un ultim simbol. Aşa am înţeles şi eu, mai târziu decât s-ar fi cuvenit, că am avut un mare privilegiu al întâlnirii directe cu marele suveran. Aşa l-am cunoscut eu pe Mihai, cel de pe urmă dintre regii României.

P.S. Am citit, cu mare plăcere şi interes, lucrarea lui Ioan Scurtu, Regii României. Volumul IV, Regele Mihai, nu l-am putut termina de lecturat. Sub nicio formă nu am reuşit, cam de un an de zile încoace, să parcurg ultimele 30-40 de pagini. Se întâmpla câte ceva să mă împiedice, de fiecare dată. Acum am înţeles, nu se terminase acel capitol al istoriei…

Şi cum nimic nu e întâmplător, l-am sunat luni, pe Daniel Nicodim, vicepreşedinte al Alianţei Naţionale pentru Restaurarea Monarhiei, să-l invit, pentru a doua zi, la emisiunea pe care o realizez la Ploieşti TV, ca să vorbim despre Casa Regală. Eu am insistat atunci să facem acea emisiune, fără măcar să intuim (numai Dumnezeu ştia cum le rânduise) că era exact ziua în care ultimul monarh avea să se stingă. Daniel Nicodim fiind plecat din oraş, am programat-o pentru joi. Va fi o emisiune tristă.