Zilele astrale ale României

Constantin Dobrescu - mai 3, 2016

Anul acesta, mai precis în luna mai, se împlinesc 150 de ani de când prințul Carol de Hohenzollern – Sigmaringen a venit în România și a pus bazele monarhiei constituționale și ereditare.
De fapt, aducerea unui principe străin era un obiectiv politic important, susținut de clasa politică românească. Prin aducerea unui principe străin pe tronul țării se avea în vedere ca acesta să nu fie „un principe muscal, austriac sau vreun pașă turcesc”, adică dintr-o dinastie megieșă cu România.
Detronarea forțată a domnitorului Al. I. Cuza de către „monstruoasa coaliție” a creat premisele pentru instaurarea monarhiei constituționale în România. Practic, aducerea unei dinastii străine pe tronul țării punea capăt domniei naționale introduse de Tudor Vladimirescu prin Revoluția din anul 1821.
Cuza a fost un domnitor de tip modern, care s-a deosebit radical de antecesorii săi de tip oriental sau rusesc. El a demarat procesul de modernizare a statului român, iar reformele lui, continuate și adâncite de Carol I, erau comparabile cu cele ale Japoniei din perioada deschiderii spre civilizația occidentală.
Eforturile de europenizare și industrializare ale lui Carol I ar fi fost mult mai anevoioase și mult mai puțin performante fără reformele lui Al. I. Cuza.
Ideea aducerii unui prinț străin dintr-o dinastie occidentală înseamnă aplicarea „ultimului punct” al programului politic al Adunării Ad-hoc. Un rol important în pregătirea tronului pentru aducerea prințului strpin pe tronul țării l-a avut C.A. Rosetti care, folosindu-se de prietenia sa cu împărăteasa Eugenia, reușește să îl convingă pe împăratul Napoleon al III-lea să sprijine realizarea acestui proiect dinastic. Insistăm un bob zăbavă asupra principelui străin, deoarece elita politică românească a exploatat în mod inspirat și cu îndrăzneală dispozițiile politicii secrete promovate de Napoleaon al III-lea sau de cancelarul prusac Bismarck, impunaând prin acte de voință națională instalarea „prințului străin”.
Politicienii care l-a detronat pe AL. I. Cuza domnul patriot, dincolo de interesele personale sau de grup, au considerat necesară afirmarea imediată a succesiuniii prințului străin în persoana contelui belgian Filip de Flandra, duce de Saxonia, cumnatul prințului Carol – fiind căsătorit cu Maria, sora lui Carol Hohenzollern și descendent al dinastiei de Orleans, pretendentă la tronul Franței. Acesta a declinat oferta. Principele Filip de Flandra a refuzat tronul României nu numai ca urmare a opoziției lui Napoleon al III-lea dar și din desconsiderarea modului dezonorant în care s-a impus abdicarea fostului domnitor AL. I. Cuza. Filip de Falndra era fiul regelui Leopold de Saxa-Coburg-Gotha și era înrudit cu majoritatea caselor domnitoare din Europa, fiind și văr primar al Reginei Victoria a Marii Britanii.
Alegerea lui Filip de datora faptului că Belgia avea cea mai avansată Constituție din Europa și o monarhie recunoscută prin respectul său față de regimul constituțional.
Refuzul contelui de Flandra impunea o cât mai grabnică înlocuire. Interregnul nu putea fi decât extrem de primejdios în situația care se crease.
Soluționarea succesiunii domnului Unirii a dejucat planurile diplomației țariste în privința revenirii la separația Principatelor. Orientarea „februariștilor” față de persoana lui Filip de Flandra era motivată de excluderea unor prezumtivi pretendenți aparținând imperiilor vecine. Graba cu care s-a procedat la alegerea prințului Carol de Hohenzollern, care se înrudea cu familiile franceze de Beauharnais și Murat, avea ca scop evitarea unei vacanțe a tronului în care puterile străine ostile ar fi căutat să-și impună propriul candidat.
Carol de Hohenzollern era rudă cu Împăratul Napoleon al III-lea, care încercase să-l apropie Curții sale prin căsătoria cu principesa Ana de Murat.
Instituirea monarhiei constituționale prin venirea pe tronul României a lui Carol de Hohenzollern a încheiat tradiția intrigilor la Constantinopol și la Sankt Petersburg, asigurând succesiunea fără zguduiri, dar nu a putut asana moravurile politice. Așa cum credea Titu Maiorescu, această misiune trebuie să ne revină nouă „fie chiar și numai din mândrie națională”. Candidatura lui Carol de Hohenzollern satisfăcea și orgoliul cancelarului Bismark, dornic să creeze complicații Austriei, adversara Prusiei.
Napoleon al III-lea îl preferea pe prințul Carol de Hohenzollern și din perspectiva evenimentelor externe, deoarece încuraja o alianță între Prusia și Regatul Italiei împotriva Austriei, crezând că putea plasa un corp de armată în spatele Austriei, mizând pe tradiționala rivalitate dintre cele două state germane.
Politica faptului împlinit, una din principalele moșteniri ale lui AL. I. Cuza, detronat la 11 februarie 1866, a jucat un rol decisiv în soluționarea succesiunii domnitorului Unirii.
Un rol important în acceptarea lui Carol de a ocupa tronul vacant al României l-a avut cancelarul Bismark, căruia tânărul prinț i-a cerut aprobarea, fiind locotenent în Regimentul al II-lea de Dragoni ai Gărzii Regale Prusiene.
Înainte de a accepta tronul României, Carol a condiționat aceasta de acordul tatălui său, iar acesta de cel al șefului familiei, viitorul împărat Wilhelm I, trecându-se peste faptul că un Hohenzollern ar ajunge vasalul sultanului și că Prusia nu dorește să se angajeze într-o problemă legată de întrezărita prăbușire a Imperiului Otoman.
Având acceptul prințului Carol că primește Coroana României, Locotonența Domnească publică Proclamația către Țară la 30 martie 1866 prin care recomanda alegerea prin Plebiscit a principelui Carol de Hohenzollern ca „Domnitor al României” cu drept de moștenire și sub numele de Carol I.
Încurajat și de regele Wilhelm I, care i-a recomandat prudență, Carol a plecat la 29 aprilie în Elveția, la Zurich, unde a obținut un pașaport fals pe numele de Karl Hethingen pentru „a călători la Odessa pentru afaceri”. Carol s-a deplasat între 3/15 și 6/18 mai pe traseul Augsburg-Munchen –Salzburg-Viena-Pesta-Timișoara-Baziaș (ultima stație a căilor ferate austriece). Călătoria pe teritoriul habsburgic nu era lipsită de riscuri, deoarece izbucnirea războiului dintre Austria și Prusia era iminentă, iar Carol era ofițer în armata prusacă, astfel încât putea fi arestat și împușcat, mai ales că austriecii aveau tot interesul să împiedice urcarea unui Hohenzollern pe tronul României.
După două zile de așteptare a vaporului la Baziaș, în ziua de 8 mai, Carol a urcat pe vapor, instalându-se într-o cabină de clasa a II-a. Aici s-a întâlnit cu I.C. Brătianu, care venea de la Paris și vor continua călătoria împreună la Turnu Severin și apoi la București. Înainte de a pleca în noua călătorie în necunoscut, Carol a lăsat la Cabinetul Cancelarului Bismark demisia sa din armata Prusiei.
Sosind în capitala României la 10 mai 1866, Carol s-a prezentat în fața Parlamantului unde a depus jurământul. În aceeasi zi, Adunarea Deputaților, pentru a da o minimă satisfacție Puterilor Garante, care cereau domn pământean, a adoptat în unanimitate legea prin care se acorda naturalizare (împământenirea) familiei princiare de Hohenzollern.
Spre a evita cerințele Convenției din 1858, care prevedea că domnul să fie „fiu din tată născut în Țara Românească sau în Moldova”, o lege l-a proclamat cetățean al Principatelor pe Principele Carol Anton (tatăl prințului Carol).
De menționat că I. C. Brătianu a fost principalul realizator al înscăunării principelului Carol de Hohenzollern Sigmaringen. I. C. Brătianu a fost și sfetnic apropriat în primii ani de domnie, cel cu care domnul ar fi dorit să fie prieten.
Curând după venirea lui Carol în țară, Parlamentul a votat în ziua de 29 iunie 1866 o nouă Constituție pe care domnul a depus jurământul. Această Constituție din 1866 a constituit baza juridică a instaurării regimului monarhiei Constituționale , care avea la bază principiul democratic al separației puterilor în stat, precum și principiul potrivit căruia suveranul „domnește dar nu guvernează”.
Prin adoptarea acestei Constituții, inspirată din legea fundamentală belgiană, România a fost primul stat constituțional din Sud-Estul Europei, oferind un exemplu demn de urmat vecinilor.
De menționat faptul că, în anul 1908, chiar și turcii au adoptat modelul constituțional românesc.
Această Constituție a semnificat practic și o categorică declarație de Independență și a rămas în vigoare timp de 67 de ani, până la 29 martie 1923. De menționat că prințul Carol s-a implicat în redactarea Constituției din 1866, dar nu a reușit însă să impime acesteia caracterul pe care îl dorea. Deși nu a reușit să făurească un așezământ constituțional conform ideilor lui, totuși Carol I a aplicat Constituția din 1866 cu o desăvârșită loialitate și a vegheat ca ea să fie de toti respectată.
Datorită lui Carol I s-a introdus în Constituție dreptul de Veto precum și adoptarea sistemului parlamentar bicameral sau instituția Consiliului de Coroană.
Constituția din 1866 a fost promulgată fără aprobarea Puterilor Garante și făcea abstracție de suzeranitatea Otomană și de regimul garanției colective. Regimul politic de esență liberală instituit în anul 1866 era printre cele mai înaintate din Europa la vremea aceea, consacrând libertățile cele mai întinse care, după opiniile contemporanilor, figurau numai în legislațiile Blegiei, Eleveției și SUA.
În timp ce principele Carol depunea jurămantul, armatele Otomane erau concentrate la Dunăre și mai ales la Rusciuc, unde Osman pașa, „specialist” in interventii militare in Principate, sosea pentru a prelua Comanda. Autoritățile române au luat măsuri militare pentru a împiedica intrarea turcilor în țară. S-a consitutit tabara de pe SABAR pentru a apăra o linie defensivă. În linii generale, se repeta situația din vara anului 1859.
Prezența lui Carol de Hohenzollern la București era considerată opera personală a lui Bismarck, care a avut darul să influențeze raporturile României cu Puterile Garante, în functie de consecințele ce decurgeau din ascendentul Prusiei pe Continent. Conștienți de faptul că acțiunile românilor și sosirea prințului Carol în România puteau duce la eventualitatea proclamării independenței și chiar la destrămarea Imperiului Otoman, Marile Puteri Garante căutau o soluție de compromis cu atât mai mult cu cât nimeni nu dorea redeschiderea „Chestiunii orientale”.
Românii au fost, după greci, cea de-a doua nație din Sud-Estul Continentului European ce-și cucereste neatârnarea politică.
Dinastia străină instaurată în România în anul 1866 era considerată de majoritatea oamenilor politici ai vremii ca un mijloc de consolidare și modernizare a țării, de găsire a momentului obținerii independenței tării aflate încă sub suzeranitatea anacronicului Imperiu Otoman.
La 11 octombrie 1866, Poarta Otomană a emis firmanul de investitura pentru Carol. Otomanii renunțau la clauza restrictivă a firmanului din 1861 (recunoașterea Unirii numai pe durata domniei lui Alexandru Ioan Cuza), acceptând definitiv realitatea ireversibilă a existentei Romaniei. Carol I a avut cea mai lunga domnie, de 48 de ani, mai mult chiar decât a patriarhului neamului românesc, Ștefan cel Mare și Sfânt. Domnia sa a fost o epoca de pace și relativă liniște internă, căreia i se datorează multe progrese facute de România. Înzestrat cu o voință puternică, tenacitate și răbdare, Carol I era calauzit de bune intenții și, mai presus de toate, stăpânit de sentimentul datoriei, fapt probat cu prisosință în întreaga sa domnie.
Cu Carol I începe Monarhia Constituțională în România. Întamplarea a făcut ca alegerea lui Carol I să fie de bun augur pentru țară. Acesta avea toate însușirile unui monarh care să fie un bun administrator, lipsit de pasiunile ce dezbinau societatea românească, domolind partidele, prin imparțialitatea și dreptatea sa, făcând să dispară competitorii la tron, motiv permanent de intrigi și agitații.
Carol I, dornic să includă monarhia din România în familiile domnitoare europene, a favorizat căsătoria nepotului sau, Ferdinard, cu principesa Maria Alexandra, nepoata reginei Victoria.
Regele Carol I era permanent preocupat de prestigiul monarhiei pe care a fondat-o, asă ca sotia sa, Elisabeta, îl caracteriza ca pe „o persoană care își poartă coroana și în somn.”
Domnia lui a început, de fapt, în aprilie 1866, o dată cu intrarea sa în țară. Regele Carol I se considera român și primul funcționar al țării.
Regatul reprezenta o consacrare a independentei, iar proclamarea sa venea pe firul acțiunilor politice pe care românii le-au desfășurat de-a lungul istoriei lor.
Trecerea țării de la Principat la Regat nu era doar o dreaptă răsplată pentru principele care demonstrase deplina sa capacitate de a sluji țara (și o facuse în mijlocul oștenilor pe câmpul de luptă, unde se contopise prin suferință și jertfă cu armata țării, făcând să crească spiritul dinastic), dar și a recunoaște – într-o Europă în care erau numai regimuri monarhice, exceptie făcând numai Confederația helvetică – noul loc pe care-l ocupa România după greul examen politico-militar prin care trecuse. Pentru guvernul român, ridicarea României la rangul de Regat însemna că țara urma să ocupe locul ce i se cuvenea în rândul familiilor europene și în Balcani, precum și cresterea prestigiului țării prin situarea ei pe același plan cu celelalte monarhii constituționale europene și în același timp prin consolidarea poziției lui Carol I în raport cu restul statelor europene.
Referindu-se la personalitatea regelui Carol I, Ion. I. C. Bratianu afirma în anul 1927 că „după războiul de la 1878 dinastia a încetat să mai fie străina. Botezul de sânge și Coroana de oțel pe capul Regelui Carol I au consacrat dinastia natională română.”
Carol I s-a călăuzit toată viața sa după deviza „Totul pentru Țară, nimic pentru sine”. De fapt, deviza sa era o adaptare a „apoftemei” (dictonului) lui Barbu Catargiu – fost prim ministru al lui Al. I. Cuza din 1862 și mort în conditii neelucidate – care suna astfel: „Totul pentru Țară, nimic pentru Noi.”

Dr. Constantin Dobrescu
Cătălin Dobrescu