Muzeul Național al Petrolului, din Ploiești, este singurul edificiu/monument care marchează importanța aurului negru pentru aceste meleaguri. Ne caracterizează, deja, pe noi, prahovenii, sau, de ce nu?, românii, această crasă nerecunoștință, dacă se poate spune așa, în cazul de față, a autorităților sau a celor îmbogățiți din afacerile cu petrol, de-a lungul vremii, sau lipsa de orientare pragmatică în a ne stabili și fructifica simbolurile locale într-adevăr importante. Dar, la început, îi credeam altfel pe străinii care vin astăzi să storacă bani la greu, din petrolul românesc, în definitiv, din bogăția acestui pământ și din buzunarele românilor, consumatori de carburanți. Pentru că predecesorii lor, în perioada interbelică, au investit masiv în rafinării performante, pentru acele vremuri, au modernizat întreaga industrie petrolieră, au creat cartiere de locuințe, diverse obiective sociale, lăsând ceva în urma lor și pentru comunitatea locală. Da, dar aceia erau americani, britanici, olandezi, germani, belgieni, din nații cu un cult deosebit al muncii și al lucrului bine făcut, reprezentanță ai unor companii uriașe la nivel mondial care, din păcate, după 1989, nici nu au mai vrut să audă de România. Deși suntem una dintre puținele țări europene cu rezerve de petrol. În schimb, au venit aici investitorii de mâna a doua și a treia. Ăștia cu care ne-am pricopsit acum sunt austrieci, ruși, kazahi (tot niște ruși, dar musulmani). Primii, reprezentanți ai OMV, o companie mai puțin decât modestă în cotext european, care nici n-au văzut în țara lor cum se extrage o picătură de petrol, ba pare-mi-se că au vreo 2-3 sonde într-o anumită regiune, nu departe de Viena, iar ceilalți, îmbibați cu petrol, dar și cu năravuri de care ne-am convins, noi românii, de multe secole încoace. Ce să așteptăm de la ăștia, în afară să încerce să ne jecmănească pe toate căile?

Resize_of_IMG_5627 

Așadar, lor ne-am dat fruntea industriei de petrol și rezervele de țiței ale României, prezente și viitoare, pe decenii întregi de acum înainte. Rezerve pe care niște cozi de topor ajunse să decidă, la acel decembrie 2004, în țara asta, șpăgari ordinari, le-au mătrășit (pardon, privatizat) după pofta burților lor flămânde, fără să se gândească o clipă că nu erau ale lor, de la mă-sa ori de la ta-su, ci ale noastre, ale tuturor, dar mai ales ale copiilor noștri. Sigur, cineva îi va judeca odată și odată, măcar istoria o va face și le va pune numele acolo unde merită, într-o ladă de gunoi a trădătorilor de neam.

Resize_of_IMG_5631 

Acum, revenim, la ale noastre, adică, la Muzeul Național al Petrolului. Pe care șpăgarii despre care vorbeam l-au înstrăinat odată cu întreaga societate națională Petrom. Acuma, nu ar fi o problemă materială, că la marea măgărie care s-a făcut ce mai înseamnă două clădiri, acolo, și vreo mie de metri pătrați de teren situat nici măcar în zona 0 a municipiului? Plus câteva utilaje de muzeu. Însă este o problemă morală. Prin muzeu și arhivele din petrol, ne-au vândut istoria, ne-au vândut sufletul neamului și al acestor locuri. O istorie și un suflet de care, noii jupâni, dovedesc că nu îi doare nici în dos. De vreme ce nu se îngrijesc măcar să păstreze în bună stare aceste simboluri, din bun simț pentru poporul român pe spinarea căruia fac profituri deșănțate. Iată cum a ajuns, la acest moment, clădirea Muzeului (atenție!) Național al Petrolului, de pe strada Bunavestire, din Ploiești. Un pericol public, gata să le cadă oamenilor în cap. Împrejmuită precum un șantier în construcție. Unde mai pui că, se știe, în interior pătrunde ploaia. Deci, ”marii” investitori de la OMV Petrom nu sunt în stare să repare un acoperiș și o fațadă, măcar. Atunci, ce altfel de pretenții mai putem avea de la ei?

Resize_of_IMG_5632 

Inline
Inline