Mizil: O nouă lucrare pusă la edificiul viitoarei istorii a Prahovei

Constantin Dobrescu - sept. 23, 2015

Apariţia oricărei cărţi este o sărbătoare de suflet şi de spirit şi de aceea volumul „Amintiri despre Mizil destin… şi faptă în foileton”, constituie mai mult decât o carte de vizită, este o creaţie de valoare a profesorului Viorel Şoldea şi colaboratorii săi soţia Dana şi fiul Ciprian (cunoscut avocat al baroului bucureştean).
Prin această lucrare căreia i se poate aplica spusele lui Terentianus Maurus „Habent sua fato libelli”, autorii ei lasă o urmă durabilă pe pământul natal. Nu a fost să fie un monument, a fost o carte adăugată la enciclopedia identităţii româneşti. Abia când ne vom învrednici să avem icoane scrise ale tuturor localităţilor noastre vom putea scrie întreaga istorie românească în deplină cunoştiinţă de cauză, fără părtinire, fără sincope, cu seninătatea propriei demnităţi omeneşti, după cum afirma undeva acad. Ioan Aurel Pop, rectorul celei mai bune universităţi româneşti şi anume Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca.
Citind această carte, constatăm că indiferent de direcţia în care mergem, direcţia pe care o parcurgem, destinul pe care îl avem, acel Acasă din copilărie îl ducem mereu în suflet. Abia la maturitate sau la bătrâneţe ne convingem că acolo se află Dumnezeu şi ne întoarcem la origini.
Ne permitem să asemănăm demersul despre o comunitate indiferent care este ea, cu certificatul de naştere al unui copil peste care s-au aplicat în timp nenumărate menţiuni, dar niciodată cea de deces pentru că odată ce „s-a născut” este sortită „a trăi” în eternitate şi să devină o autentică „Evanghelie” pentru toţi membrii comunităţii pe care îi reprezintă.
Autorii ne îndeamnă să nu lăsăm să piară în uitare cele demne de memoria colectivă.
După ştiinţa mea, distinsul profesor Viorel Şoldea a lucrat de mult timp la aducerea materialului documentar necesar pentru redactarea acestei lucrări în care se simte o puternică adeziune sufletească faţă de Mizil, care pentru mulţi nu reprezintă nimic. A cercetat arhivele, aceste „grânare ale istoriei” din Ploieşti, Bucureşti şi Braşov, bibliotecile din Ploieşti, Buzău, dar mai ales presa vremii. De multe ori îl întâlneam la biblioteca Academiei Române cercetând diverse lucrări.
Înainte de a tipări cartea, Viorel Şoldea a publicat anumite fragmente în Anuarul Fundaţiei pentru Istoria Prahovei şi mai nou despre legăturile lui I. L. Caragiale cu Mizilul în revista „Atitudini”.
Citind cartea – deşi bănuiam – constatăm că Mizilul nu a fost un târg unde nu s-a întâmplat nimic, ci a avut o istorie fabuloasă, care aştepta doar istoricul care s-o scoată la lumină. Prin cartea sa, Viorel Şoldea vine să întregească în mod armonios cele scrise mai demult despre Mizil, amintesc aici pe regretatul profesor Panait Gheorghe fiu al Mizilului şi pe al cărui frate destoinic ofiţer de informaţii l-am cunoscut.
În cele 414 pagini scrise cu acribie şi mai ales erudiţie profesională dublată de o dragoste profundă faţă de locurile natale, autorii ne rememorează fapte şi personalităţi de seamă ale istoriei legate de Mizil. Demersul ştiinţific adus în discuţie reprezintă o radiografie atentă şi obiectivă a vieţii sociale, politice şi culturale a Mizilului.
Apreciez în mod deosebit efortul autorilor de a nu lăsa nimic la voia întâmplării în cartea lor, de a se apleca şi cu atenţie şi cu pasiune asupra fiecărui detaliu din viaţa meleagurilor mizilene.
Cartea este structurată pe un sumar stufos tocmai ca toţi cititorii săi să ia cunoştinţă cu ceea ce îi aşteaptă când o vor citi. Cartea este întregită cu un set de fotografii care nemuresc şi ele localitatea.
Citind cartea, am fost emoţionat, deoarece, personal mă simt legat afectiv de acest oraş prin faptul că bunicul meu matern, Constantin Duţă, era originar din Mizil. La una din şcolile generale (situată pe vremea copilăriei mele pe strada Nicolae Bălcescu) am învăţat două clase primare. În perioada când am lucrat în sistemul Arhivelor, şi veneam la Mizil des, cu rosturi profesionale, simţeam că vin acasă. Mizilul are, sau mă rog avea pe vremea tinereţii mele, oameni primitori. Am suferit când după lovitura de stat din decembrie 1989 dată de oameni străini de neam şi Dumnezeu, localitatea a fost falimentată deşi începuse să se dezvolte economic.
Cu tristeţe în suflet am văzut când supravegheam preluarea Arhivei de la Filatura de Lână lichidată pe altarul unor interese obscure. Mă durea sufletul să văd cum utilaje grele erau trimise la Constanţa spre a lua calea mării pentru a servi ca materie primă altora, iar noi priveam nepăsători cum sărăcim. Acum plătim jaful de atunci pentru care nimeni nu a fost găsit vinovat.
Un alt episod care mă leagă de Mizil este atunci când, la solicitarea regretatului director general al Arhivelor Naţionale, profesorul Marin Mocanu, căutam în judeţ o locaţie corespunzătoare în care să depozităm şi să salvăm de la distrugere – asta urmăreau în primul rând „rechinii” care se ocupau cu lichidările, să scape de arhive – arhivele de la societăţile comerciale desfiinţate, iar mulţi dintre aceia care au lucrat acolo nu au mai reuşit să-şi găsească actele de vechime. Nu am înţeles niciodată de ce Statul a acceptat acest lucru şi nu a efectuat el lichidările judiciare prin organele sale, în loc să le lase pe seama unor indivizi corupţi, puşi pe îmbogăţire. S-ar fi evitat risipa de resurse de pe urma căreia suferim noi acum.
Regretatul colonel Radu Balici (se spune că era nepotul fostului ministru de Interne, Gavril Dejeu), în calitate de şef al Poliţiei Judeţene Prahova şi prieten cu primarul Mizilului din acea perioadă când la guvernare era Convenţia Democrată, ne-a întins o mână de ajutor să concesionăm pe o perioadă de un secol clădirile Asociaţiei Economice Zotehnice Intercooperatiste din Mizil. Erau de fapt şi grajduri solide de cărămidă, construite în sistem industrial, care nu mai fuseseră folosite după 1990. Unii vor strâmba din nas, dar ştiu oare că moara şi brutăria Gârbea Lido de pe şoseaua Ploieşti-Câmpina funcţionează în fostele puierniţe ale S. C. „Avicola” Băicoi? Colonelul Balici se angaja să obţină de la ministrul de Interne şi fondurile necesare pentru reparaţii, era vorba de vreo 500 000 de lei la vremea aceea. Era mai uşor să repari decât să construieşti. Pentru Arhive era esenţial să se asigure paza depozitelor şi aceasta era asigurată de Ministerul de Interne. Dar cum şi în Arhive – aparat central, cum le plăceau să spună – erau oportunişti şi multe secături, prieteni de-ai lui Mihai Rachieru, care după ce că erau pretenţioşi, doreau pentru depozite, dacă se poate, palatele de pe Calea Victoriei. Au refuzat oferta, fapt pentru care colonelul Balici s-a supărat. S-a pierdut atunci o oportunitate cu care arhivele prahovene nu s-aumai întânit. Când cei de la Bucureşti şi-au dat seama de gafă, a fost prea târziu. Colonelul Balici (fost sportiv de performanţă), ca un ardelean adevărat, a refuzat să se mai implice. L-am înţeles. Personal l-am simpatizat pe acest Poliţist adevărat şi bine educat. Am mai întâlnit un poliţist adevărat, om al cetăţii şi onoarei, chestorul Constantin Cândea, fost comandant al Şcolii de Agenţi de Poliţie „Vasile Lascăr” din Câmpina şi apoi şef al Poliţiei Judeţene Prahova.
Un alt episod care mă leagă şi mai mult de Mizil – consemnat şi de profesorul Viorel Şoldea, fost coleg de armată la Bucureşti, la unitatea descrisă de Petru Popescu în romanul său „Dulce ca mierea este glonţul patriei” – este momentul când am donat bustul bustul de bronz al istoricului Grigore Tocilescu, realizat de Arthur Hoffmann, membru al Uniunii Artiştilor Plastici, cu ocazia aniversării a 80 de ani de la înfiinţarea liceului. Prin acest bust, primul în judeţul Prahova, s-a dorit ca recunoştinţa colectivă postumă generoasă cu unii prahoveni să se răsfrângă şi asupra lui Grigore Tocilescu. Am consemnat aceste lucruri ca să se ştie.
Revenind la cartea care face obiectul prezentării noastre, ţinem să spunem că dăltuită în piatră ca tablele lui Moise este aşezată bine la temelia istoriei Mizilului, şi constituie fără îndoială o veritabilă contribuţie care asigură o lectură plăcută şi plină de învăţăminte.
Aşteptăm cu deosebit interes să primim şi monografia comunei Jugureni pe care inimosul istoric Viorel Şoldea a publicat-o.
În încheiere sperăm ca lucrarea prezentată cu modestie să fie o „carte călătoare” şi să ajungă la sufletul mizilenilor şi nu numai, pe acolo pe unde ar fi răspândiţi. Citind această carte realizezi că eşti cu adevărat al acestei ţari, eşti acasă, că simţi sufletul pământului ei cu roadele bogate binecuvântate de Dumnezeu, când inspiri şi ocazional mirosul pământului muşcat de sapă amestecat cu izul buruienii, cu ţărâna care ne îngroapă tălpile.
Această carte, pentru care-i mulţumesc prietenului meu Viorel Şoldea, m-a emoţionat că am revăzut cu ochii minţii crâmpeie ale locurilor pe unde m-au purtat paşii în copilăria şi tinereţea mea.
Pentru această carte – sper că autorităţile i-au făcut o lansare pe măsură – autorul merită să fie declarat Cetăţean de Onoare al Mizilului, deoarece vrednic este, să binemerite de la comunitate.
P.S. Între timp aflu că mai marii oraşului Mizil nu s-au învrednicit să facă o lansare a cărţii la centrul Cultural din localitate, lucru care m-a întristat şi mi-a adus aminte de regretatul profesor de istorie din comuna Boldeşti-Grădiştea (localitate aflată la o aruncătură de băţ de Mizil), care a scris şi publicat, în anul 2002, Monografia comunei cu ocazia împlinirii a 500 de ani de la prima atestare documentară. Deplasându-mă cu rosturi profesionale la primăria comunei Boldeşti-Grădiştea, unde secretar al primăriei era un fost elev al meu de la seral la Liceul de Chimie Ploieşti, în prezenţa primarului, parcă Lambă Ştefan i-am întrebat dacă i-au organizat o lansare în comună pentru monografia realizată, nu mai vorbesc să-l declare Cetăţean de Onoare; mi s-a răspuns sec că „nu”. Peste un timp m-am trezit la Arhive în ianuarie 2003 cu o scrisoare de la regretatul profesor prin care îmi mulţumea că le-am bătut obrazul celor de la primărie. Am aflat apoi că a murit împăcat, suferea de inimă şi făcuse şi o operaţie pe cord deschis. Dumnezeu să aibă grijă de sufletul lui acolo unde este.

Prof. dr. C. Dobrescu