Timpul estimat pentru citirea articolului este 1422 secunde

dr. Constantin Dobrescu

Pasionatul și consumatorul de istorie vrea să afle ce se află dincolo de opera propriu-zisă a unei personalități, cine este omul și ce fapte a făcut în interesul comunității. Din nefericire, puține sunt familiile istorice din România care beneficiază de monografii și la fel de puține sunt personalitățile (controversate sau nu) cărora  le-au fost dedicate astfel de lucrări. Se știe deja că scrisul istoric se înnoiește cu fiecare generație și că e destul ca trecutul să treacă prin oameni noi pentru a deveni de la sine nou. De aceea de fiecare dată citim istoria altfel. Puțini istorici au atins în lucrările lor omul, latura umană a unor personalități pentru a putea înțelege mai bine cum au putut acei oameni să influențeze domeniul lor de activitate.

În general, nu s-a făcut distincție între istorie ca disciplină chemată să desprindă sensuri din fapte și istoria ca metodă de a releva caractere. Românii merită să cunoască cine a fost și prin ce s-a remarcat Stelian Popescu a cărui profesiune de credință era „ A spune adevărul este un drept și o obligație, a-l ignora este un abuz”, mai ales că datorită conjuncturii politice și personalitatea și adevărul au fost trecute sub tăcere. Ne revine nouă sarcina să reparăm ceea ce istoricii nu au făcut încă nici înainte și nici după 1990. Trebuie să subliniem încă de la început că Stelian Popescu este printre puținii prahoveni care a menținut în mod constant legăturile cu locurile natale. Stelian Popescu s-a născut la 19 februarie 1873 în comuna Lacul Turcului (care mai târziu îi va purta numele), deși Valeriu Râpeanu plasează data nașterii lui în anul 1874. Va urma școala primară în comuna natală și studiile liceale le va face la Liceul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești. Tatăl lui era preot în comună și urmaș al unui refugiat din Transilvania. Dorea ca fiul său să-i urmez profesia așa că l-a înscris la teologie. Cum îi lipsea harul preoțesc s-a înscris la Facultatea de Medicină Militară din București, dar nu a terminat-o. Pentru că nu a suportat autopsiile a fugit din unitatea militară și ca urmare a fost declarat dezertor și a fost condamnat la închisoare de Consiliul Superior al Armatei, dar după trei luni a fost grațiat. Condamnarea a fost exploatată mai târziu de inamicii săi care l-au acuzat că a dezertat în timpul Primului Război Mondial. Astfel, la îndemnul Elenei Lupescu, Victor Eftimiu a scris lucrarea „Jos laba de pe tricolor” în care aborda această temă. După punerea sa în libertate  și-a îndeplinit stagiul militar la Regimentul din București și în paralel a urmat cursurile Facultății de Drept obținând în 1896 licența cu „Magna cum Laude” cu lucrarea „Ministerul public în general și rolul procurorului în expertizele medico-legale”. A fost numit judecător la Balș și apoi la Caracal.  A colaborat la revista „Curierul Judiciar” ( pe care a transformat-o apoi în societate culturală și a fost primul ei președinte). A fost prieten cu prof. univ. Petre P. Negulescu (născut la Ploiești), cu G.C. Mironescu care-i solicită colaborarea la „Revista de sociologie și drept” , cu dr. Mina Minovici, cu prof. univ. Gh. Marinescu, cu Patriarhul Miron Cristea, cu Nicolae Titulescu, cu gen. Ion Atanasiu, cu Dinu Brătianu, Iuliu Maniu, Nicolae Iorga și cu avocatul prahovean Grigore Ivănceanu. Condamnarea unor fruntași legionari de către guvernul condus de Ion Antonescu l-a făcut pe Stelian Popescu să se distanțeze de acesta. Ca jurist, s-a remarcat în câteva procese celebre printre care amintim crima comisă de fiul generalului Al. Candiano-Popescu asupra unei bătrâne pentru a o jefui. Criminalul a primit o pedeapsă de 10 ani muncă silnică, ceea ce a grăbit sfârșitul ilustrului general, eroul de la Grivița. La intrarea României în război Stelian Popescu a fost încadrat ca locotenent în rezervă (la partea sedentară datorită vârstei), la Regimentul 21 Ilfov, fiind totodată și magistrat militar.A fost decorat în urma rezolvării unor cazuri grele de criminalitate (cum ar fi afacerea Fronton și falimentele cerealiștilor) de Rege cu „Steaua României”. Rezolvarea cazurilor de crimă celebre în epocă l-a făcut cunoscut în societatea bucureșteană și i-a atras simpatia și prietenia lui I. L. Caragiale.Dramaturgul credea că are în față când l-a cunoscut „un monstru fioros cu barbă și ochi de jar, care te bagă în răcori cum a pus ochii pe tine.” L-a felicitat pentru că „ai băgat frică în șantajiști și ți-ai creat o reputație de om curajos și energic. Păcat că reclamația mea privind pe Caion care-mi contesta proprietatea piesei „Năpasta” nu a căzut pe mâna dumitale! Sunt sigur că nu ar fi scăpat ușor”. De fapt, atât dramaturgul cât și Stelian Popescu au împărtășit aceleași opțiuni politice, fiind membrii ai grupării politice conduse de un alt ploieștean – Take Ionescu.În anul 1903 părăsește magistratura, ( la acea vreme era judecător de Instrucție la Cabinetul de Ilfov) devine avocat și colaborator la „Universul” al cărui proprietar este Luigi Cazzanilan ce decedase cu puțin timp în urmă. Din acest moment numele său este asociat cu al „Universului”, cel mai mare ziar românesc din perioada interbelică. În anul 1902 Stelian Popescu publică studiul „Problema criminalității în România”. Stelian Popescu a fost căsătorit cu nepoata lui Jean Dalles, naș de cununie fiind C. Stoicescu, mare avocat și șeful liberalilor din Prahova, care a ajuns Ministrul Justiției și  l-a numit Judecător de Instrucție la Cabinetul V Ilfov. Stelian Popescu a fost inițiatorul societății „Amicii Predealului” care avea ca scop ridicarea economică și turistică a Predealului. El a organizat pe Susai o modernă pârtie de schi. La Predeal (care atunci făcea parte din Prahova) Stelian Popescu (președinte de onoare al sporturilor din localitate și mare amator al sporturilor de iarnă) avea o vilă în apropierea celei a generalului Ion Antonescu. Constatând că localitatea nu dispune de o pârtie de schi sau de instalații pentru practicarea sporturilor de iarnă Stelian Popescu a descoperit în apropierea casei terenul pe Susai, pe care l-a nivelat pe cheltuială proprie și l-a numit Biliard. Mergând să vadă cum schia fiica sa Licuța l-a cunoscut pe Ion Antonescu care i-a fost prezentat de maiorul Grigore, comandantul Vânătorilor de Munte și fiul său. Tot la Predeal îl va cunoaște bine și pe Corneliu Zelea Codreanu de care se va apropia sufletește. Stelian Popescu a militat pentru construirea unui hotel cu scopul de a impresiona turismul la Predeal. La această asociație „Amicii Predealului” membru societar era chiar regele Carol al II-lea care deținea 200 de acțiuni. În calitate de președinte al Societății „Drajna” s-a ocupat de punerea în valoare a intensului potențial forestier al Văii Teleajenului, fiind el însuși implicat într-un îndelungat proces cu obștea moșnenilor drăjneni. Din Consiliul  de Administrație al Societății „Drajna” făceau parte și Take Ionescu, C. Olănescu fost Președinte al Camerei Deputaților, deputatul Cantacuzino-Pașcani, Grigore Coandă și Stalhli, directorul unei bănci elvețiene din București. Societatea „Drajna” exploata pădurile Elenei Crețulescu, contesă de Roma, care o avea ca donație de familie de la Matei Basarab. A fost alături de istoricul Nicolae Iorga, un aprig dușman al celor care au colaborat cu Puterile Centrale, așa numiții „germanofli” și în special al lui Constantin Stere. A militat „pentru demascarea și definitiva scoatere din circulație a trădătorului Stere”. Cunoscut fiind ca un avocat bun, Stelian Popescu este solicitat să redacteze testamentul Regelui Ferdinand. În noaptea de 15 iulie 1927 a fost chemat de I.C. Brătianu la Sinaia unde în calitate de ministru de justiție și ofițer de stare civilă trebuia să constate moartea regelui așteptată din clipă în clipă. La Sinaia s-a deplasat împreună cu dr. Mina Minovici. Stelian Popescu s-a implicat în organizarea funeraliilor lai Take Ionescu (1858-1922) prietenul și colegul său de partid. Nicole Iorga afirma că înmormântarea acestuia a fost mai strălucită decât a regelui Carol I. Stelian Popescu a fost președintele Comitetului de Inițiativă al ridicării monumentului lui Take Ionescu în anul 1931. Monumentul era opera sculptorului francez Dubois și era „operă de pioasă amintire și de recunoștință ce se aduce aceluia care a luat parte la actele cele mai importante ale închegării națiunii române și care a fost unul din cei mai clarvăzători oameni ai împlinirii idealului de unire a tuturor românilor”.La dezvelirea monumentului marelui bărbat de stat (care a avut loc în ziua de 21 iunie 1931), au participat Nicolae Iorga, Gabriel Puoux, ministrul Franței, alături de miniștrii Poloniei, Cehoslovaciei, Iugoslaviei, I. G. Duca, G.G. Mironescu, O. Goga, etc. Din partea Prahovei a participat „o delegație în frunte cu av. N.M. Pârvulescu, decanul Baroului, Gogu I. Zamfirescu, fost deputat și primar, H. Lazaride, avocat, D.C. Popescu, C. Ionescu, etc. Stelian Popescu a prezidat numeroase întruniri politice ale grupurilor pe care le-a condus în Prahova. Au făcut vâlvă în epocă rezultatele alegerilor din anul 1908, când Stelian Popescu și-a depus candidatura ca independent pentru Colegiul III Prahova unde erau două locuri. Pentru mulți această candidatură „a fost considerată o aventură”. Liberalii aveau doi candidați foarte bogați: ing. Matak, proprietar de vii la Valea Călugărească și C. Vasiliu – Bolnavu, proprietarul unei mine de cărbuni și mare donator. Aceștia erau sprijiniți de un stat major liberal numeros. S-a înscris în cursă și C. Brezeanu, viitor primar al Ploieștiului, ca independent.Stelian Popescu „a colindat sat de sat, tot județul Prahova, luând mereu legătura cu preoții și învățătorii ce erau alegători direcți la Colegiul III”. Surpriza a fost mare când la balotaj a câștigat Stelian Popescu cu 512 voturi. Mai mult ca sigur la acest succes politic a contribuit și faptul că tatăl său era preot și era cunoscut în lumea satului prahovean. Entuziasmul a fost așa de mare încât la aflarea veștii „am fost ridicat pe brațe și adus la liceul din centrul orașului unde am ținut un discurs mobilizator. Vestea a ajuns și la urechile Regelui Carol I care în vizită fiind la domeniul său de la Gherghița, „ajungând la Ciumești am fost prezentat de Kalinderu, administratorul Domeniilor Coroanei: „Acesta este tânărul despre care v-am spus aseară că a provocat balotaj la Ploiești în alegerile din Colegiul III”. Regele „mi-a dat mâna și m-a întrebat cum de s-au terminat alegerile ” ”. Mare a fost mirarea Majestății Sale să afle că Stelian Popescu este judecătorul de la Tribunalul Ilfov contra căruia ziarele au dus o mare campanie și la sfârșitul conversației l-a îndemnat ca pe viitor să nu descurajeze.Personajul nostru a fost membru în Consiliul de Administrație al Societății „Pâinea-Ploiești” în anul 1922. Societatea avea ca Președinte pe I. G. Obrocea iar vicepreședinte pe prof. Dumitru Munteanu-Râmnic. În guvernul Take Ionescu, Stelian Popescu a fost Ministru de Justiție 1921-1922 pentru ca în 1927-1928 în guvernul Barbu Știrbey să ocupe același fotoliu ministerial. Din această postură a așezat justiția pe baze moderne și a acordat inamovibilitate magistraților.În anul 1937 Stelian Popescu a donat Universității București (reprezentată prin Rectorul ei prof. univ.C.Stoicescu–nașul său de cununie) imobilul ce va purta denumirea „Casa Studențească ˂Universul˃”. Actul de donație s-a autentificat în ziua de 18 noiembrie 1937 la Secția de Notariat a Tribunalului Ilfov.În anul 1936 a fost creat un Comitet de Inițiativă pentru sărbătorirea lui Stelian Popescu. Președinte era Miron Cristea și cuprindea 187 de persoane printre care amintim pe Nechifor Crainic, Ion Agârbiceanu, dr. C. Angelescu, I. Brătescu-Voinești, actorul Ion Brezeanu, A. C. Cuza istoricul Silviu Dragomir poetul Octavian Goga, Al. Lapedatu președintele Academiei, Gh. Țițeica, poetul Vasile Voiculescu. Sărbătorirea a avut loc la Arenele Romane în ziua de 11 octombrie 1936.Și-au anunțat participarea Al. Alimănișteanu, prof. ing. C. Bușilă, Sabina Cantacuzino, prof. C. Kirițescu, arh. Duiliu Marcu, prof. G. Oprescu, I. Petrovici, Maria Pillat, etc. Academia Română a trimis o scrisoare omagială iar Nicolae Iorga și Iuliu Maniu au trimis telegrame. Cei doi au scos în evidență folosind cuvinte emoționante patriotismul lui Stelian Popescu și lupta sa pentru „ideea națională”. Academia Română a ținut să menționeze faptul că Stelian Popescu s-a remarcat „printr-o forță culturală neobișnuită publicând marele Dicționar al Limbii Române”. Sărbătoarea a început printr-o slujbă religioasă urmată de cuvântul Patriarhului Miron Cristea care a elogiat personalitatea lui Stelian Popescu „iubirea sa față de țară și dinastie, iubirea și alipirea dârză de biserica părinților, de combatere a tuturor curentelor de destrămare și de abatere din acest drum croit de nemuritorii întemeietori ai României”. Au mai vorbit 29 de participanți printre care Octavian Goga, Nechifor Crainic, etc. Le-a răspuns tuturor vorbitorilor și cuvintele lui pot fi considerate o adevărată profesiune de credință. A spus că manifestația de simpatie l-a bucurat pentru că a văzut în ea „unul din semnele progresului pe care le realizează ideea redeșteptării naționale; mă bucură fiindcă atunci când văd că la atâta bine se răspunde cu atâta însuflețire la chemarea celei mai înalte autorități a bisericii noastre și a celor mai înalte personalități din lumea intelectuală, se face dovada că conștiința acestui neam este profund zguduită de necesitatea realizării imperativului național. Mă bucură, în fine, pentru că am satisfacția de a constata că lupta pe care de douăzeci de ani o duc pentru triumful ideii românești coincide din ce în ce mai mult cu chemarea poruncitoare a instinctului național pe care așa de bine l-a concretizat genialul Take Ionescu în ședința memorabilă a Parlamentului român din anul 1916 când a arătat că instinctul național poruncește să intrăm în război alături de aliații noștri firești, să învingem și să ne bucurăm cu ei, ori să pierim mai bine în luptă decât să fim iarăși sclavi în vechiu-ne pământ”. Ziaristul l-a avut ca prieten pe George Clémanceau, cunoscutul om politic francez denumit și „Tigrul” sau „Omul Victoriei”.De numele lui Stelian Popescu se leagă (dovedind nu numai clarviziune politică dar și un patriotism ardent) înființarea Ligii Antirevizioniste Române, care sărbătorea în fiecare an ziua de 1 Decembrie și avea ca deviză „Nici o brazdă de pământ” în scopul contracarării tendințelor antirevizioniste maghiare sprijinite de Germania și Italia fascistă. Ziua de 1 Decembrie a fost proclamată drept „ziua de manifestare a antirevizionismului” când românii ca răspuns la mișcările antirevizioniste din străinătate își manifestă „solidaritatea românească față de intangibilitatea drepturilor noastre”. Pentru inițiatorul Ligii pericolul revizionist devenise o certitudine după prima întâlnire cu Mussolini cu ocazia inaugurării Academiei Române de la Roma. Acțiunea Ligii antirevizioniste a avut ecou și în țările Micii Antante și în Polonia. Miniștrii acestor țări au propus lui Stelian Popescu o cooperare mai strânsă în privința menținerii „păcii care este o condiție indispensabilă pentru propășirea și bunăstarea tuturor națiilor” și de a acționa „ pe linia politicii de securitate colectivă în cadrul Societății Națiunilor alături de Franța, Anglia, Mica Înțelegere. Meritul lui Stelian Popescu este că împreună cu reprezentanții Poloniei, Cehoslovaciei și Iugoslaviei au stabilit un program comun. Au fost inițiate întruniri și în Cehoslovacia la Vasice unde prof. Ion Nistor a participat. Ulterior Polonia și Iugoslavia s-au eschivat de la acțiunile comune antirevizioniste deoarece Polonia începuse tratativele cu Germania. Stelian Popescu a întâmpinat piedici în activitatea Ligii atât în străinătate cât și în țară. Astfel Patriarhul Miron Cristea, ajuns Prim Ministru la 10 februarie 1938 și Președinte de Onoare al Ligii Antirevizioniste care lua parte la toate întrunirile acesteia,  „i-a întors spatele” după cum el însuși menționează. Imediat după venirea la putere a lui Armand Călinescu la 7 martie 1939, Ligii Antirevizioniste i s-a interzis orice acțiune până și ținerea adunărilor generale anuale pentru darea de seamă a gestiunii financiare. Stelian Popescu a fost membru al Partidului Conservator Democrat condus de Take Ionescu, deputat de Prahova în mai multe rânduri. Între 1913-1916 a fost director al gazetei politice conservatoare „Tribuna” care apărea la Ploiești. Legăturile lui Stelian Popescu cu județul său natal sunt multiple. Astfel a participat în ziua de 26 octombrie 1935 la dezvelirea bustului lui I. L. Caragiale de care l-a legat o frumoasă prietenie până la moartea dramaturgului. Această statuie este „cea dintâi glorificare în bronz” a dramaturgului și la inaugurarea ei a mai participat și Victor Eftimiu. Stelian Popescu a fost membru de onoare al Aeroclubului Regal-Filiala Prahova în anul 1936 alături de Principele Valentin Bibescu, Nicolae Iorga, ing. Petre N. Bejan, T. Masterson (director general al Societății „Unirea” și ofițer de informații britanic) și nu în ultimul rând prof. I. A. Bassarabescu, membru al Academiei Române.În ziua de 10 iunie 1934 Stelian Popescu a pus piatra de temelie a bisericii construite pe cheltuială proprie în satul natal Lacul Turcului. La această acțiune a participat ing. Petre N. Bejan, dr. Petre Tănăsoiu, președintele Ateneului Popular „Prahova” și prof. I. A. Bassarabescu. Stelian Popescu a contribuit cu fonduri la construcția unui local de școală, a unui local de Primărie, bibliotecă comunală și dispensar. A dorit să facă din comuna sa natală un centru model pentru Prahova. A donat casa părintească restaurată pentru a servi drept bibliotecă iar cărțile erau donate tot de el. De altfel nu era la prima „ispravă” de acest fel deoarece în anul 1933 a donat pentru biserica din Bâra care fusese distrusă de un incendiu 5000 lei plus 5000 lei pentru imprimarea unor cărți poștale cu imaginea bisericii ce urma a se construi și care urmau a se vinde în folosul ei, cu prețul de 5 lei bucata.După manifestația antirevizionistă de la Ploiești din 29 noiembrie 1936 Stelian Popescu a conferențiat la teatrul „Odeon” despre personalitatea lui Take Ionescu. La banchetul care a urmat în onoarea ziaristului la restaurantul „Picadilly”, a donat 50.000 lei pentru construcția unui Palat Cultural la Ploiești. De asemenea a fost membru în Comitetul Casei Grădinilor alături de Eliza Brătianu care avea ca scop organizarea grădinilor publice din București și a tuturor spațiilor verzi. Activității Casei Grădinilor se datorează modernizarea grădinii Cișmigiu, a parcului din jurul salonului de pictură de pe Kisseleff și viitorul parc Carol II. Activitatea lui Stelian Popescu la Casa Grădinilor a fost benevolă și a durat până în anul 1928.Stelian Popescu a fost avocatul Societății Petrolifere Câmpina-Moreni, care mai târziu a devenit societatea „Regatul Român” condusă de Max Schapira și s-a ocupat cu consolidări de terenuri petrolifere. Această activitate l-a făcut să se îndrepte spre cumpărarea de terenuri petrolifere în interes propriu în zona Salcia și Apostolache.Cu ocazia izbucnirii răscoalei țăranilor din 1907, știind din proprie experiență ce măsuri represive vor lua autoritățile (anul 1888), Stelian Popescu s-a deplasat în comuna sa natală „sfătuind pe țărani să stea liniștiți deoarece probabil li se va da pământ”.Putem spune că ziaristica a fost cea mai mare realizare a sa. Numele lui se va confunda cu cel al „Universului” din care a fșcut cel mai mare ziar românesc apărut între cele două războaie mondiale. Nu este lipsit de interes să amintim câteva date despre acest ziar important din presa română. Era un cotidian de informații care apărea la București și care a fost fondat de italianul Luigi Cazzavillan (1852-1902). Cazzavillan a fost voluntar în detașamentul celor 1000 de cămăși roșii al lui Garibaldi alături de prahoveanul Stan Popescu din Breaza, cunoscut drept Garibaldianul. Apoi a fost corespondent de război al unor ziare italiene pe frontul din Bulgaria în timpul războiului de independență din 1877-1878 după care s-a stabilit definitiv în România unde a obținut și naturalizarea.Zarul „Universul” avea înscris pe frontispiciul primului număr deviza „Dreptate pentru toți – Toți pentru dreptate”. După moartea fondatorului ziarului Stelian Popescu în calitate de avocat a apărat interesele văduvei acestuia, pentru ca între 1903-1904 să devină director al ziarului și în 1916-1943 să fie patron. În perioada neutralității (1914-1916) Stelian Popescu a situat ziarul alături de Antanta militând pentru intrarea țării în război pentru realizarea idealului național. După Primul Război Mondial Stelian Popescu transformă ziarul dintr-un organ de presă independent într-un ziar de combinații politice (pro sau antiguvernamental) după cum dictau interesele. Pentru a da formă legală  înființează în 1920 Societatea anonimă pe acțiuni „Universul” cu scopul de a sprijini conform actului constitutiv „exprimarea gândirii românești și răspândirea culturii în popor”. Capitalul social al Societății „Universul” era de 21 milioane lei din care aportul lui Stelian Popescu era de 16,4 milioane lei adică 32.800 acțiuni din cele 40.000 cu valoare de 500 lei.Stelian Popescu a imprimat ziarului doctrina naționalistă în acord cu principiile și ideile care stăteau la temelia civilizației europene. A combătut comunismul doctrinar și revoluționar, politicianismul demagogic, propaganda iredentistă maghiară, politica imperialistă și anexionistă a Rusiei Sovietice, etc.Activitatea depusă de Stelian Popescu prin ziarul „Universul” îl face pe Ion Brătianu să spună că acest ziar face „cât un corp de armată”. S-a preocupat de modernizarea ziarului şi în acest scop a cumpărat un imobil pe str. Brezoianu şi un teren de 4000 m.p. unde a construit un local modern. Proiectul noii construcții l-a încredințat arhitectului Paul Smărăndescu care a gândit „un adevărat palat al presei ce va adăposti toate serviciile Universului”.Pentru a-şi forma cadrele necesare ziarului a creat şi o școală prevăzută cu locuințe pentru ucenici, sală de cursuri, de mese, băi precum şi o locuință pentru intendent.Proiectul  început de Stelian Popescu în 1927 a trezit invidia confraților de la „Adevărul” şi „Dimineața” dar fapta sa este una a unui mare patriot.În anul 1943 după ce s-a distanțat de Ion Antonescu din cauza cenzurii de război Stelian Popescu, vrea să închidă ziarul „Universul”, devenit de-a lungul timpului o conștiință românească dar Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu l-au împiedicat să facă acest lucru „susținând că e mare nevoie de un ziar independent în desfășurarea evenimentelor ce se întrezăresc la orizont”. Totuși a demisionat şi l-a va numit pe ginerele său Ion Lugosianu președinte al Consiliului de Administrație şi director al ziarului. Acesta a acceptat funcția până la condamnarea socrului său ( mai-iunie 1945) după care a fost arestat şi el. Din primăvara anului 1944 pentru Stelian Popescu începe adevărata aventură a vieții şi drumul exilului dureros. Soția sa este operată de cancer la București şi face metastaze la plămâni. Singura soluție era o nouă operație sau un tratament în Elveția. În martie pleacă cu soția în Elveția, tratamentul reușește dar evenimentele din țară se precipită datorită ocupării ei de către ruși. De aceea el rămâne la Geneva unde locuia fiul său Victor, căsătorit cu verișoara unui conducător al tineretului liberal. În martie-mai 1945 începe așa numitul „proces al primilor criminali de război” având în capul listei pe generalul M. Macici. Sentințele date celor 38 de acuzați trebuia să dea de bănuit că soarta adversarilor  viitorului regim comunist a fost hotărâtă dinainte.Tot în acele luni începe înscenarea şi urmărirea penală într-un proces de mare răsunet, procesul ziariștilor „vinovați de dezastrul țării”. La sfârșitul lunii mai 1945 este dat publicității actul de acuzare al Tribunalului Poporului în cazul următorilor ziariști: Pamfil Șeicaru (dușmanul lui Stelian Popescu), Ionel Dumitrescu, Romulus Dianu, Ilie Rădulescu, Ilie Popescu-Prundeni, Radu Demetrescu-Gyr, Grigore Manoilescu, Aurel Cosma şi Stelian Popescu. Acuzator public în acest proces a fost Alexandra Sidorovici, soția lui Silviu Brucan.În ziua de 4 iunie 1945 Consilierul Ilie Tabua, președinte al Tribunalului Poporului citește sentința. Stelian Popescu „pentru crima de contribuție la dezastrul țării” a fost condamnat la detenție grea pe viață, zece ani degradare civică și confiscarea averii personale, cea a soției și cea a descendenților cu excepția celei provenite din succesiuni.  În aceste condiții Stelian Popescu nu mai putea să se întoarcă în țară unde au rămas cele trei fete (Jeana căsătorită Popescu, Josette căsătorită Brăiloiu și Elena căsătorită Lugosianu) și întreaga avere. Între timp soția lui a murit otrăvită cu o doză mare de somnifere dată de nora sa în complicitate cu un medic din Geneva. Stelian Popescu a rămas în Elveția până în anul 1948 când a plecat în Spania pentru siguranță și pentru că viața era mai ieftină. A avut o viață liniștită dar mărturisea că îi lipseau prietenii. În 1949 s-a recăsătorit cu doctorița Medeea Niculescu (fostul medic personal al Anei Pauker care trăia la Paris și avea doi băieți) deși avea 76 de ani. După 5 ani, în 1954 Stelian Popescu a murit și a fost înmormântat la Madrid fiind condus pe ultimul drum de puținii cunoscuți aflați în exil în Spania. Pamfil Șeicaru, rivalul lui Stelian Popescu nu a participat la această ceremonie deși se afla tot în Spania. Casa lui Stelian Popescu din București din str. Dionisie Lupu, după ce a fost confiscată, a fost ocupată de misiunea militară americană condusă de generalul Scryber. Generalul era un apropiat al familiei lui Stelian Popescu și înainte de război venea frecvent în vizite. Cu toate acestea a refuzat cererea fiicei lu Stelian Popescu, Elena de a o lăsa să intre în casă pentru a recupera ceva ce aparținuse tatălui său -manuscrisul memoriilor sale. Cu complicitatea unui fost om de încredere al casei ea a reușit să recupereze manuscrisul într-o noapte când noii stăpâni erau plecați.

BIBLIOGRAFIE
Popescu, Stelian, Memorii, Editura Majadahonda, București, 1994.Hangiu, I., Dicționar al presei libere românești (1790-1982), Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1987.Munteanu-Râmnic, Dumitru, Ziarul „Universul” și idealul național în „Gazeta Cărților”, nr.1-2/1938, Ploiești.Dobrescu, Constantin, Băjenaru, Carmen, Petrol, Politică și Cultură la Ploiești, Editura Prahova, Ploiești, 2014.Dobrescu, Constantin, Băjenaru, Carmen, Figuri de filantropi și donatori din Ploiești și județul Prahova, în „Spirala Cunoașterii”, nr. 2, Ploiești, 2013 și „Ziarul oamenilor buni”, octombrie-noiembrie 2013.Dobrescu, Constantin, Memoria documentelor, Editura Elapis, Ploiești, 2011.Dobrescu, Constantin, ing. Bărbăciaru, Constantin, „Revista Nouă”, Câmpina, nr.4(83), 2014.Dobrescu, Constantin (în colaborare), Viața politică prahoveană 1919-1938. Documente, Editura Scrisul Prahovean, Cerașu, 2000.

 

M-am săturat până peste cap de manelişti!

Timpul estimat pentru citirea articolului este 196 secunde Florin Salam este un artist care apare î

Când banii nu mai vorbesc, politicienii tac

Timpul estimat pentru citirea articolului este 106 secunde Foarte liniştită campania electorală.

Ploieștenii în marea epopee națională a întregirii neamului

Timpul estimat pentru citirea articolului este 753 secunde După cum este bine cunoscut, România in

Inline
Inline