32 de ani de pomenire a Eroului Martir din Vărbilău, sublocotenent post-mortem IONUȚ PREDA. Autorul textului: primar Ion Ioniță

Redactia - dec. 22, 2021

Vãrbilãu: 22 decembrie 1990 

 Primar: Profesor Ion IONIȚÃ

Prieteni tineri – viitori eroi,

Propunându-mi, în aceste zile, sã retrãiesc câteva momente din viața unui prieten tânãr, atât de tânãr încât mi-a fost imposibil sã folosesc cuvântul “biografie”, mi-au revenit obsesiv în memorie câteva scene din celebrul roman ecranizat al lui Erich Segal: “Love Story”. Cu sufletele dv. mereu dornice de iubire, nu se poate sã nu vã amintiți scena în care, deplângând cu bãrbãteascã demnitate sfârșitul crud, prematur, nedrept de prematur al fetei de care-și legase toate bucuriile și durerile vieții, Oliver se-ntreabã, cu sfâșietoare durere, ce ar putea sã spunã despre o fatã care a murit la numai 25 de ani? Cã a trãit puțin, cã l-a iubit puțin, cã era frumoasã, bunã, inteligentã, misterioasã și… Cam atât.

Povestea vieții prietenului despre care o datorie de suflet îmi impune sã vã vorbesc ar trebui sã fie și mai scurtã și ar putea fi rezumatã la aceleași cuvinte: a trãit puțin, a iubit puțin (dar cât de puternic!), era frumos, bun, inteligent, misterios și… cam atât. Doar atât? Nu! Nu, în primul rând, fiindcã Destinul i-a hãrãzit o moarte eroicã în locul uneia obișnuite. Nu, apoi, fiindcã “osia“ vieții lui s-a frânt într-un decembrie, în plinã revoluție, la numai “20 de ani și încã unul”.

Avea vârsta lui Labiș, “vârsta de bronz”…

Încercând acum o evocare a mult prea-puținelor clipe care-au legat viața lui de a mea, sufletul și memoria mea, descoperã uluitoare ecouri în poezia celui care, cu candoarea vârstei, deplânsese “moartea cãprioarei” și  “albatrosul ucis” și fusese el însuși “strivit” de “pasãrea cu clonþ de rubin“ la numai 21 de ani și tot într-un decembrie, – înainte de Crãciun.

Prietenul meu n-a fost poet sau, dacã a scris poezii, a avut discreția rarã de-a le pãstra numai pentru sufletul sãu. Chipul și sufletul sãu pur pãreau, în schimb, o superbã poezie clocotind de atâta viațã, încât orice “biografie” a sa ar putea fi întregitã cu datele poetice ale vieții lui Labiș. Iatã un prim exemplu:

“Știu eu, mama și-a zis cã mã nasc într-o zodie bunã;

 (…) Ea mai vedea cum în șa voi sãlta împreunã

Cu îndrãzneața fecioarã-a pãmântului, brunã

Și-n goanã nebunã vedea de pe-atunci cum rãsunã

Tropotul lung și mereu al galopului meu,

Știu eu, mama şi-a zis cã mã nasc într-o zodie bunã,

Și, cã-s menit sã înving veșnicii și genunã.

Dar nu știa de pe atunci cã în mine-o sã punã

Suflet prea grav și rãsunet prea slab, cã adunã

Abur de vis și de boalã ce-ar fi sã rãpunã

Tropotul lung și mereu al galopului meu”    (N. Labiș: “Biografie”)

Cine-ar putea sã spunã dacã prietenul meu s-a nãscut într-o zodie bunã sau rea? În ceea ce mã privește, l-am cunoscut relativ târziu și mãrturisesc cã, în viațã fiind, nu i-am sesizat “sufletul prea grav” și nici “rãsunetul prea slab”, dar acum, când încerc aceastã reconstituire simt cã le-avea cu prisosințã pe-amândouã. Altfel, cum aș putea sã-mi explic “aburul de vis” și “boala” care i-au rãpus așa de devreme “tropotul lung al galopului sãu”? Prietenia noastrã a fost scurtã și ciudatã: acea prietenie ciudatã care leagã uneori pe un tânãr de un om mult mai în vârstã. Nu mi-a fost elev în înțelesul clasic al acestui cuvânt. Nãdãjduiesc însã, cã în puținele, târziele noastre întâlniri i-am fost profesor întru iubirea de oameni și viațã. Ne-a apropiat și ne-a împrietenit iubirea aprinsã, curatã, pentru aceeași fatã frumoasã. Îi eram profesor și-o îndrãgeam ca pe propria-mi fiicã. Îi era prieten, îi apropiau mult vârsta și frumusețea, iar el o iubea c-o iubire mai mult decât iubire. În atari împrejurãri i-am cunoscut mai bine. Erau de-o fragilitate și sensibilitate asemãnãtoare numai cu a florii ce cireș și când aveam privilegiul de a le fi în preajmã, aveam ciudata impresie cã-n fiecare clipã buzele lui se întredeschid și-i șoptesc ca pe o rugãciune știuta elegie eminescianã:

“Atât de fragedã te-asemeni

Cu floarea albã de cireș

Și ca un înger dintre oameni

În calea vieții mele ieși.

Cã te-am zãrit e a mea vinã

Și veșnic n-am sã mi-o mai iert

Spãși-voi visul de luminã

Tinzându-mi dreapta în deșert”.

A fost sau n-a fost “a lui vinã”? Întrebarea rãmâne fãrã rãspuns, suspendatã în timpul care n-a mai avut rãbdare. Sigur este doar faptul cã a fost perioada cea mai frumoasã din viața lui. Era îndrãgostit, transfigurat de iubire…

Era, ca și Labiș, la vârsta “primelor iubiri” și-ar fi putut rosti odatã cu poetul de la Mãlini:

“Azi sânt îndrãgostit. E-un curcubeu

Deasupra lumii sufletului meu.

Izvoarele s-au luminat și sunã

Oglinzile ritmându-și-le-n dans,

Și brazii mei vuiesc fãrã furtunã

Într-un amețitor, sonor balans,

În vii vibreazã struguri strãvezii –

Cristalurile cântecelor grele-

Și stropi scãpãrãtori de melodii

Ca roua nasc în ierburile mele

Eu curg întreg în acest cântec sfânt:

Eu nu mai sânt, e-un cântec tot ce sânt”.

 Sau:

“Mi-au tãiat în suflet temple,                  

Peste stânci mi s-or desprinde

Chip cioplit s-așez în ele,                        

Flãcãri verzi, când ai sã treci,

Cerbii mei au sã-l contemple                 

C-o privire vei aprinde

Adunați sub ploi de stele.                       

Roua ierbii mele, reci.

Brazii mei înalți și plopii

Dacã alte lumi, plecatã

Sub poleiuri de zãpadã,

Cu-ai tãi pași ai sã alinți

Înmulțit în mii de copii,  

Îți va fi și-atunci pãstratã

Chipul tãu au sã ți-l vadã  

Urma pașilor fierbinți

Iar izvorul înserãrii                                       

Cãci foșnindu-ți unduirea

Oglindi-va-n ape pale                                   

Calmã,-a palmelor subțiri,

Arcul strâns al cugetãrii                               

Mi-au stins pânã și-amintirea

De pe bolta frunții tale.                                

Trecãtoarelor iubiri”

Din pãcate, foarte curând, “amintirea trecãtoarelor iubiri” avea s-o poarte cu el, mai întâi, în armatã și-apoi în eternitate. Pânã la cãlãtoria eternã aveam sã-l mai întâlnesc o singurã datã, cu puțin timp înainte ca “pasãrea cu clonț de rubin” sã-i striveascã și lui trupul și vârsta de bronz. Oștean fiind, purtând cu mândrie înaltele însemne ale armatei țãrii noastre, într-un rãstimp de-amãgitoare liniște alergase-ntr-un suflet sã-și revadã pãrinții și prietenii. Pentru ultima oarã. N-aveam cum s-o știu, dupã cum n-aveam de unde bãnui cã sub “rãsunetul prea slab” cu care evocase “amintirea trecãtoarelor iubiri” bãtea deja nãvalnic și fatal “un suflet mult prea grav…”

Se-apropiau sãrbãtorile sfârșitului de an. Întors la oaste, departe de ai sãi, dorindu-le apropierea, ar fi putut trimite o scrisoare mamei și evocând datinile strãmoșești ar fi putut-o încheia cu nostalgicele versuri ale lui Labiș dintr-o “scrisoare” asemãnãtoare:

“Cred cã pe masã vinul așteaptã-n adormire –

E vinul roș din care pe-atunci n-ai vrut sã-mi dai,

În vremurile-acelea sãpate-n amintire

C-o mamã grijulie și-un bãiețel bãlai.

(…) Azi e la fel, și vinul așteaptã-n adormire,

M-aștepți cu vinul roșu, voioasã sã mi-l dai,

Dar sunt acum departe, privind în amintire

O mamã grijulie și-un bãiețel bãlai”.

…Ar fi putut, dar n-a mai avut timp.

La 21 decembrie, revoluția începutã la Timișoara, cuprindea capitala țãrii. În noaptea de 21/22 decembrie, în București au cãzut primii tineri, sporind numãrul morților și durerea oamenilor.

Singura nãdejde și alinare se afla de acum în puterea miraculoasã a Domnului și, pentru prima datã dupã zeci de ani, rugãciunile nu mai sunt spuse în șoaptã:

Grãbește-Te, Dumnezeule, sã mã scapi!

Grãbește-Te sã-mi ajute, Doamne!

(…) Cei ce iubesc mântuirea Ta

Sã zicã neîncetat: “Preamãrit sã fie Dumnezeu!”

Eu sânt necãjit și sãrac; grãbește sã-mi ajuți, Dumnezeule!

Tu ești ajutorul meu și salvatorul meu; Doamne, nu întârzia!  (Psalm 70, fragm.)

Din pãcate, pentru prietenul nostru, ca de altfel pentru mulți alții, ajutorul n-a sosit la timp… “Osia” vieții soldatului – erou IONUȚ PREDA s-a frânt definitiv la 24 decembrie 1989.

“Tropotul lung și mereu al galopului sãu” s-a oprit, a fost rãpus de-o altã “pasãre cu clonț de rubin”, așa cum se-ntâmplase, cu exact 32 de ani în urmã, în aceeași noapte de 21/22 decembrie, cu “tropotul lung și mereu” al poetului Nicolae Labiș.

Semnul și sentimentul morții erau de altfel prezente în finalul poemului “Primele iubiri”:

  “Osie-a lumilor, dacã te-ai rupt,

  Lumile cad huruind dedesupt,

  Ca-nvãlmãșite de tari alcooluri

  Lumile cad fulgerate în goluri!

  Îngrozitoare schimbare atunci

  Floarea vulcanilor crește în pungi,

  Pale se sting ale luncilor flori,

  Mori vegetație, suflete, mori.

                        (…)

  Dacã s-ar frânge osia mea,

  Cerbii și vulturii mei ar zbura,

  Spre alte lumi ar zbura și-ar țipa,

  Dacã s-ar frânge osia mea”.

În acel decembrie însângerat s-au rupt deopotrivã și “osia lumilor” și, mai cu seamã, “osia” vieții celor mai bravi dintre bravii lumii eroi, între ei și cea a prietenului nostru-erou Ionuț Preda. Nestrãmutați în credința noastrã creștinã, nu ne rãmâne decât mângâierea cã pentru virtuțile lor neîndoielnice, aceștia au fost “aleșii” Domnului, jertfa prin care, cu “viața pre moarte cãlcând” pãșim mai buni, înainte.

Oricum, la 1 an de la cutremurãtoarele evenimente, sãrbãtorile noastre de iarnã nu pot fi, încã, decât triste și-n momentele încheierii acestei evocãri, în contextul marilor frãmântãri ce ni-s date precum pâinea noastrã cea de toate zilele, sufletul meu e stãpânit de tristețea gândului poetului Nichita Stãnescu, cel trecut în eternitate tot într-un trist decembrie:

“Tristețea mea aude nenãscuții câini pe nenãscuții oameni cum îi latrã…”

Altfel, sufletul generos al poetului Nichita Stãnescu, prea plin de datina și-nțelepciunea strãmoșeascã, ne-ndeamnã sã punem la masa noastrã un pahar plin cu vin roșu mai mult. Cine știe? Dacã morților noștri le-o fi sete și vor veni sã-l bea ca pe sfânta cuminecãturã? Sã le spunem atunci ca și cum în viațã ar fi: La mulți ani suflet brav de erou! suflet grav de martir!