Am fost și atunci, am fost și acum alături de singurii învingători din România ai Liverpoolului – numai despre ce se întâmplă la FC Petrolul, echipa de suflet a ploieștenilor și a prahovenilor (episodul 4)

Dragos Trestioreanu - Sport

Am fost și atunci, am fost și acum alături de singurii învingători din România ai Liverpoolului – numai despre ce se întâmplă la FC Petrolul, echipa de suflet a ploieștenilor și a prahovenilor (episodul 4)

Astăzi, 12 octombrie 2019, vă rog să-mi acordați o „dispensă” în seria de texte numai despre Petrolul actual și să pot scrie astfel despre PETROLUL CEL MARE,  campion al României, participant la meciurile din Cupa Campionilor Europeni, precursoarea actualei Ligi a Campionilor, și singurul victorios din România în fața unei mari echipe din Anglia, Liverpool FC! În urmă cu exact 53 de ani, număram 14 ani, cinci luni și 10 zile de viață și o iubeam cu ardoare – ca și acum – pe Petrolul. Am mai spus-o: fusese dragoste la prima vedere, încă de la vârsta de 4 ani, când am fost dus de tata pe vechiul stadion. Pe 12, zi de la mijlocul toamnei, abia așteptam să fiu prezent la returul cu Liverpool FC, campioana campioanei mondiale din 1966, însă deoarece pentru tatăl meu – Dumnezeu să-l aibă în paza Sa, căci mi-a inoculat „microbul petrolist”! – școala era pe locul 1 în… top, iar fotbalul, totuși pe al doilea, a fost clar ce s-a ales! Astfel încât, fără vorbe, trebuia să plec la cursuri și să ratez astfel partida vieții. Așa-mi ziceam inițial. Și cine credeți că m-a salvat? Bunica, mama… tatălui meu, cea care a acoperit manevra de a chiuli de la școală și a mă strecura apoi, discret, pe stadion, cu ajutorul unui domn amabil! E drept, nu am stat la locul pe care tata îmi luase abonament, 972, ci undeva ascuns, prin mulțime, și evident că în picioare. Nu mi-a păsat, chiar dacă stăteam – la propriu – precum sardelele. Însă așa, m-am putut bucura cu „valul” iscat după golul de 1-0 al regretatului Costică Moldoveanu, m-am întristat la egalarea reușită de un campion mondial en-titre, Roger Hunt, pentru 1-1, am exultat din nou, la preluarea conducerii pe tabelă, printr-un gol miraculos bifat de Sandu Boc, când s-a făcut de 2-1, și am atins apogeul, să zic așa, atunci când Mircea Dridea a marcat golul care va rămâne în veci pe primul loc în memoria mea! Golul de 3-1, din lovitură liberă! Și-acum sunt convins că, dacă arbitrul rus ar fi pus mingea pe var la palma strașnică dată de masivul stoper scoțian Ron Yates după ceafa aceluiași Mircea Dridea, nu se mai termina 3-1, ci 4-1, fiindcă cel din urmă era și mai și la executarea penaltiurilor! Și astfel nu s-ar mai fi mers la barajul de la Bruxelles, pe celebrul de mai târziu stadion Heysel. Acolo unde, tot niște suporteri englezi și-au dat în petec și au rămas în afara stadioanelor ani mulți, drept pedeapsă! A rămas în urmă, de pe 12 octombrie 1966 încoace, o victorie imensă pentru o echipă românească, prima a uneia din țara noastră, voi tot repeta asta, în fața unei trupe mari din Anglia și rămasă unica în dauna Liverpoolului, vreme de 53 de ani! Și va dura și mai mult, sunt sigur!

Am fost și atunci, am fost și acum alături de – iar scriu – singurii învingători ai Liverpoolului. Acum, adică astăzi, 12 octombrie 2019, am onorat o invitație din partea actualei conduceri a FC Petrolul, prezentă in corpore la elegantul restaurant Akua Garden, păstorit de aproape un an de o familie din lumea sportului, George și Vlad Negoițescu. Tatăl – ex-patron de echipă de fotbal, Petrolistul Kaproni Boldești, fostă în Liga a III-a, și ulterior observator AJF Prahova, iar fiul – campion ani de zile cu CSU Asesoft, iar în prezent, baschetbalist la CSM Galați. O ambianță deosebită care a întregit – părere personală – ansamblul perfect al celei mai reușite sărbătoririi a marelui succes de odinioară. Staff-ul administrativ, adică Marius Stan, Octavian Grigore, Angelo Mateescu, Ionuț Pană și Cristian Chircă, merită felicitări pentru organizarea desăvârșită – când e, e! – și la fel și gazdele evenimentului. Flori galben-albastre, oferite rând pe rând, de către membri fondatori ai AS Petrolul ’52, Haralambie Ion, Ion Cojocaru, Octavian Grigore, Gheorghe Liliac și Paul Gușă, și cadouri multe pentru supraviețuitorii victoriei din 1966, frații Dridea, Mircea și Virgil, Eduard Iuhas, Dumitru Munteanu și Camil Oprișan. Au fost discursuri de bun simț, debutând cu acela deosebit al actualului președinte executiv Marius Stan, a fost minutul de reculegere în memoria celor trecuți în neființă și care au fost pe teren la Liverpool, Ploiești sau Bruxelles, Mișu Ionescu, Sile Sfetcu, Gică Pahonțu, Gică Florea, Mocky Mocanu, Petrică Dragomir, Costică Moldoveanu, Sandu Badea sau Anton Munteanu. Telefonul dat pe speaker i-a făcut pe toți cei prezenți la Akua Garden să îl „vadă” și pe Alexandru Boc, care a promis că nu va mai lipsi de la sărbătorirea din 2020. S-a intonat imnul Petrolului, cântat cu patos de către membrii fondatori ai actualului Petrolul, dar nu numai. Pe scurt, eroii victoriei cu Liverpool s-au simțit iar, după mai bine de cinci decenii, vedete cu adevărat! Cu siguranță că suporterii Petrolului iubesc și respectă acea perioadă fără egal din istoria aproape centenară a echipei de suflet a lor, dar parcă nu ar mai vrea să trăiască numai din amintiri, ci își doresc din nou mai mult. Mai ales cei care nu au apucat acele timpuri de neuitat. Poate dacă, mâine, în vestiar, actualilor jucători de la Petrolul li se va pune filmul acelui meci victorios cu Liverpool FC, fiindcă există, atunci vor intra pe teren mai motivați și vor obține prima lor victorie de acasă din acest sezon! Victima de serviciu pare perfectă: Daco Getica București! Dar, așa s-a zis și în campionatul trecut și… Deci, atenție!

Foto: www.fcpetrolul.ro (Cristi STAVRI)