Când, pentru Petrolul, se alege cel mai bun „11”, atunci echipa poate câștiga orice meci și la oricare scor. Chiar și de… forfait! Unirea Slobozia are scuza că nu a avut antrenorul principal pe bancă, infectat cu virusul Covid-19! Ca și unul dintre secunzi

Dragos Trestioreanu -

Când, pentru Petrolul, se alege cel mai bun „11”, atunci echipa poate câștiga orice meci și la oricare scor. Chiar și de… forfait! Unirea Slobozia are scuza că nu a avut antrenorul principal pe bancă, infectat cu virusul Covid-19! Ca și unul dintre secunzi

Așa cum se știe deja, sâmbătă, 5 decembrie 2020, la Slobozia, la capătul meciului contra Unirii, Petrolul a terminat anul 2020 cu exact ceea ce îi trebuia. Mai precis, cu o victorie, chiar la un scor de forfait, pe terenul uneia dintre revelațiile sezonului regular, cea care nu se înclinase, în același loc, în fața campioanei de toamnă, FC U 1948 Craiova, dar și a altor formații cu ștaif din eșalonul secund. Pe undeva, aș asemui-o pe trupa din Ialomița cu o alta promovată în Liga a II-a, vara trecută, adică Fotbal Comuna Recea. Nici în Maramureș, Craiova lui Mititelu, așa cum i se mai spune mai sus-amintitei FC U 1948, nu reușise să câștige, iar Petrolul, da. Însă, cam la atât s-ar reduce avantajul „lupilor” în fața oltenilor din Cetatea Băniei, cei care joaca acasă la… Drobeta Turnu Severin, numai în Cupa României mai permițându-i-se să combată pe noul „Ion Oblemenco”. O decizie total nejustă față de totuși urmașa celebrei Știința! În rest, Costinel Gugu și coechipierii săi se pot lăuda, la final de an, reamintesc, cu titlul neoficial de campioană de toamnă, cu un ecart clar în fața ploieștenilor, 30 față de 21 de puncte, dar și cu succesul de la Ploiești, de pe arena Ilie Oană. În acest sui-generis sezon regular, care va fi urmat de un play-off tot inedit, Petrolul a pierdut multe meciuri pe teren propriu. Dar nu-i chiar o „minune”, câtă vreme – nemaibeneficiind acasă de suportul fanilor, din cauza pandemiei de coronavirus – și alte echipe, chiar nume mari pentru L2, au pățit cam la fel. Față de sezoanele precedente, găzarii nu s-au mai înclinat mai ales în fața formațiilor mai puțin importante ale acestei ligi. Însă, eșecurile în serie de acasă au atârnat, încet-încet, ca o piatră de moară de grumazul „galben-albaștrilor”, deveniți „albaștri” la Piatra Neamț și „negri” la Slobozia! Evident, mai ales după ce echipa „lupilor” a fost la un pas de a urca pe locul 2, al doilea promovabil direct, însă, ca și sezonul trecut, ca și cel dinaintea acestuia, a ratat bizar momentul!

Sâmbătă, la Slobozia, contra unei formații, Unirea, fără antrenorul principal Enache Costea și unul dintre secunzii săi, Romeo Soare, pe bancă, au fost aleși cei, într-adevăr, capabili să alcătuiască un prim „11” care să câștige. Nu spun o noutate, și acum, cu 21 de puncte, la unul singur de locul 6, dar la 9 și, respectiv, 5 de pozițiile unu și doi de pe podium, Petrolul nu stă extraordinar, în perspectiva unui rest de sezon regular de șase meciuri. Unele care vor debuta anul viitor, pe 20 februarie. Fapt care îmi întărește convingerea că un eșec, ba chiar și o remiză, i-ar fi scos din cărți definitiv pe „lupi” din lupta de calificare în play-off. Spre lauda lor, au luat în serios meciul și – chiar dacă au trecut și prin emoții mari la ocaziile gazdelor – nu au lăsat niciun moment impresia că nu ar avea puterea să se impună, finalmente.

Cu un Kitanov, între buturi, fără a avea de rezolvat cine știe ce mari ocazii, „capul” lui Toma trecând peste transversală, iar cel al lui Lazăr fiind prea simplu de parat pentru bulgar, cu – mare surpriză! – Mondragón ca fundaș dreapta, cu din nou reunitul tandem de fundași centrali Meijers-Huja și cu același Țicu în postura obișnuită de fundaș stânga, se anticipa că Petrolul nu putea să aibă mari probleme. Dacă a avut totuși, în unele momente ale jocului, deși a fost „deranjat” numai de Moldovan, susținut de experimentatul Toma, asta a arătat că defensiva încă nu se poate transforma într-un… zid inexpugnabil. Columbianul, într-un rol inedit, el fiind fundaș central de meserie, a jucat bine atâta timp cât l-a ținut „combustibilul”. Astfel încât înlocuirea lui cu Olaru a fost una înțeleasă, bine făcută și în special la timp. Olandezul a fost în nota lui, e serios, însă nici nu prea strălucește pentru acest nivel. Asta în vreme ce portughezul cu sânge românesc este consecvent, alternând faptele de apreciat cu altele pentru care nu merită laude. Dar și-a atras simpatia suporterilor, pentru care gesturi prin care se exteriorizează în public dragostea pentru simbolurile unui club contează chiar și mai mult decât evoluțiile de pe gazon. Iar Marian-Fernando pare sincer! Lui Țicu îi rezerv un mic „capitol special”. De câteva meciuri încoace, mă tot surprindea că nu mai centra ca înainte, adică bine spre foarte bine. Însă, băiatul avea un motiv. Un motiv foarte serios. Strângea din dinți pentru a juca, el suferind de o leziune la menisc și făcând eforturi mari de tot pentru a dovedi că rămâne același sufletist, pus în slujba echipei. A intrat acum în vacanță și se poate trata și trece cu bine peste problemele medicale avute, însă, apreciez că trebuie să primească, totodată, cele mai bune sfaturi de profil, pentru a nu rata cumva partidele oficiale foarte importante de anul viitor.

La „închidere” a fost preferat Salifu, un mijlocaș tehnic, puternic și cu știința jocului pe acest post, nu degeaba trecând, odată, prin Serie A, pe la Fiorentina. „Culpa” lui rămâne că este cam individualist, nepreaagreând astfel jocul colectiv de combinație. Asta în comparație cu Lax, împins inițial în cvartetul din spatele vârfului de atac, pentru a fi titularizat ghanezul. Israelianul a fost, de la primul meci și până la ultimul, „robul” perfect al tacticii impuse de postul de mijlocaș central. A respectat într-atât de mult sarcinile impuse, încât a devenit un „cvasi-anonim” pe teren pentru marele public, să-i zic așa, de fapt cel de la televizor! Nu a mai urcat din spate, pentru că – astfel s-a văzut și, totodată, înțeles – se folosea cu obstinație mingea lungă, în dauna jocului de pase, pe care el îl practica până a venit la Ploiești. Nu a prea îndrăznit nici să tragă la poartă, tot din teama de a nu greși și a ieși, pe cale de consecință, din cadrul strategiei impuse de pe margine. La Slobozia, în repriza secundă, odată cu sacrificarea lui Salifu în favoarea unui al doilea atacant, Balint, mai sus-amintitul Lax a fost retras, rămânând același fotbalist discret, dar cu fișa postului bifată la zi! Păstrând destul proporțiile, desigur, mi-l amintește pe Pablo de Lucas. Aceeași maximă seriozitate, aceeași grijă pentru a nu greși, aceeași tentație de a-și sacrifica apariția în prim-plan, prin discreție, de dragul echipei. Când va fi înțeles 100% ce reprezintă, atunci Nir Lax va fi și apreciat. O merită! Cei patru așezați în spatele lui Buhăescu – în prima repriză, Constantinescu, Lax, Roigé Rodríguez și Vajushi; în a doua, rămași trei, prin retragerea lui Lax și urcarea lui Balint lângă Buhăescu, până la schimbarea și a celui din urmă – au făcut un joc bun. Asta indiferent de părerea unuia sau altuia, ci numai bazându-mă în apreciere pe cele peste șase decenii de urmărit fotbal intern și internațional la primele două ligi, dar nu numai. În Ialomița, Petrolul trebuia să câștige, nu să facă spectacol. Nicio echipă din liga secundă autohtonă nu face, de fapt. Pentru a se câștiga meciul, toată echipa a fost UNA SINGURĂ, iar cvartetul de mai sus cred că a reprezentat cheia succesului final. La cel mai bun meci al lui la Petrolul, tânărul Constantinescu a meritat titulatura de „MVP”, sau, pe românește, „Omul meciului”! Nu doar fiindcă a fost implicat la toate reușitele învingătorilor, ci și pentru jocul său în ansamblu. Unul cu mai puține erori față de altădată. Deși se spune că pe „copii” e bine să-i mângâi numai în somn, acum chiar că m-a obligat s-o fac, având de ce! Și Lax a fost util în linia de patru, încercând mai mult să le țină spatele celor trei și ajutându-l și pe Salifu. Iar căpitanul și cu un Vajushi, cel care ar fi de dorit să joace mereu la fel… vreme de mai bine de 90 de minute, adică fără probleme musculare, au fost fotbaliștii ce-au arătat că știu cu mingea, dar se și devotează echipei, în același timp.

Așa cum au făcut-o, privind devotamentul, și Buhăescu, aproape de gol, la 0-0, la șutul scos cu piciorul de Poiană, tot așa cum a făcut-o, mai târziu, și Balint. Apropo de cel din urmă, preluând parcă „rolul” lui Blănaru, fostul dinamovist a devenit, dintr-un fotbalist lăudat, la început, pentru marea-i disponibilitate la efort, un jucător luat „la mișto”, tot mai mult, pentru că nu marca deloc. A făcut-o la Slobozia, punctând pentru 3-0, dar tot nu a fost bine, căci era… poarta goală! S-a ajuns chiar și la paralela cu un fost atacant străin de la defuncta SC FC Petrolul, Camara, cel care a reușit să înscrie pentru găzari abia la ultimul său meci, cel de la Corona Brașov. Dacă își închipuie cineva că bășcălia și expresiile de genul „să nu-l/nu-i mai vedem pe aici!” vor fi luate în considerare de cine are puterea de decizie, atunci se înșeală amarnic. Rămânerea sau plecarea lui Balint, ca și nu numai, depinde exclusiv de antrenor si de conducerea executivă, nicidecum de altcineva. Vacanța e lungă, apoi și perioada de pregătire pentru ultimele meciuri din sezonul regular, astfel că se mai poate comenta din plin despre Petrolul. Atât despre concluziile post-ședința de săptămâna viitoare de la club, cât și despre viitoarele plecări/sosiri, căci vor fi de toate!

Foto: www.fcpetrolul.ro