Credo ziaristic interbelic

Constantin Dobrescu - sept. 19, 2016

Mihail Sevastos amintește în Monografia Ploieștiului că în anul 1936 în județul Prahova și în orașul Ploiești apăreau 48 de ziare și reviste.

Unul dintre cele mai importante ziare existente în localitatea noastră în perioada interbelică era „Ploieștii”. Acesta era un ziar independent și cel care a făcut ca ziarul să fie cunoscut nu numai pe plan local dar și pe plan național a fost avocatul Eugen I. Ionescu, „aleasă pană gazetărească”, omul care l-a înființat în anul 1922. Acesta s-a născut în anul 1871 la Ploiești.

De menționat că la 10 mai 1905 apare ziarul „Ploieștii”, sub conducerea lui D. Dumitrescu, fiind primul ziar care poartă numele orașului.

Eugen I. Ionescu era ploieștean. A urmat cursurile liceului „Sfinții Petru și Pavel”, în anul 1890 era elev în clasa a V-a.

În tinerețe era poreclit Macedoneanul, adversarii săi îl acuzau că „a fraudat fonduri ale fraților săi macedoneni”, iar mai târziu i se zicea „scapete”.

Eugen I. Ionescu, deși licențiat în drept și care poseda „o aleasă cultură generală”, fiind o fire bolnăvicioasă, „n-a putut practica prea obositoarea profesiune de avocat”.

Despre tinerețea sa cunoaștem prea puține date și anume că a fost membru al Partidului Conservator făcându-și ucenicia gazetărească la ziarul conservator „Prahova”. În ziua de 30 mai 1909, Eugen I. Ionescu a participat alături de Luca Elefterescu, Toma T. Socolescu, Grigore Ivănceanu, Scarlat Orăscu, Cristel Ceaușoglu și Constantin Ceruleanu la sărbătorirea profesorului I.A. Bassarabescu, cu ocazia primirii acestuia ca membru corespondent al Academiei Române.

Pe Eugen I. Ionescu îl găsim printre participanții la grandioasa manifestație din Ploiești în onoarea lui Take Ionescu din ziua de 9 martie, după cum menționează ziarul „Democrația Conservatoare” din 13 martie 1908.

Eugen I. Ionescu a făcut parte din impresionanta delegație a conservatorilor prahoveni, formată din 97 de membri, care a participat la înmormântarea lui George Gr. Cantacuzino, alături de I.A. Bassarabescu, ing. Bărbăcioru, av. Cristel Ceaușoglu, Grigore Ivănceanu, Scarlat Orăscu, C. Ceruleanu, prof. G. Popescu-Ciocănel, arhitectul Toma T. Socolescu, prof. C. Ionescu-Lungu, Ștefan Stroe-Petrescu, av. Gh. Tomescu etc., după cum menționează ziarul „Prahova” din 7 aprilie 1913.

Între anii 1914 și 1915, Eugen I. Ionescu a mai condus un ziar și anume „Prahoveanul”, în calitate de director proprietar, care era imprimat la tipografia „Concurența”.

Pe Eugen I. Ionescu îl găsim în asistența care a participat în ziua de 2 mai 1927 la inaugurarea cursurilor Școlii elementare de comerț, în noul local al Școalelor Comerciale din str. General Dragalina, alături de prof. I.A. Bassarabescu, arhitectul Toma T. Socolescu etc., după cum consemnează ziarul „Informatorul” din 8 mai 1927.

Eugen I. Ionescu participă împreună cu Luca Elefterescu, Toma T. Socolescu, Grigore Ivănceanu, I.A. Bassarabescu, Gogu Dinescu, Aurel Șuluțiu și alții la „impozanta manifestație a Partidului Conservator din Prahova”, din ziua de 31 mai 1909, la care a luat cuvântul George Grigore Cantacuzino. În fața „unei mulțimi de ostași ai ideii conservatoare care a răspuns la apel”, șeful suprem al Partidului Conservator a rostit o cuvântare arătând „netrebnicia buvernului liberal și decăderea morală în care zace gruparea dlui Take Ionescu”, după care face un expozeu asupra situației politice interne.

De menționat că la Ploiești mai era un ziarist Eugen D. Ionescu, cel care era directorul altui ziar independent „Ploieștii noi”, care a apărut între anii 1923-1933.

Eugen I. Ionescu a fost membru al Asociației Presei din Prahova și a fost considerat mentorul multor gazetari ploieșteni. El singur redacta gazeta, ajutat fiind de soția sa, care se ocupa de partea administrativă.

După spusele contemporanilor, gazeta „era scrisă într-un spirit de polemică cum în țara românească cu greu își poate găsi pereche.”

Adversarii săi, care nu erau puțini, îl acuzau că „exploata forța presei pentru afaceri personale” și că folosea ziarul ca pe o armă de intimidare.

Directorul ziarului „Ploieștii” era un revoltat şi „un adânc scormonitor al faptelor cotidiene, el scotea relele la suprafață și prin denunțarea lor forurilor conducătoare și opiniei publice, trăgea nădejde de îndreptare”.

Al. Ștefănescu-Câmpina menționa în anul 1942 că „mulți prefecți de Prahova și alți funcționari mai mici și-au pierdut situațiunile din cauza lui Eugen Ionescu și a gazetei „Ploieștii”.

În perioada interbelică, ziarul „Ploieștii” s-a situat pe poziții net democratice de apărare a libertăților fundamentale ale cetățeanului, fiind ziarul cel mai citit și cu tirajul cel mai mare – peste 6.000 de exemplare. Redacția și administrația se aflau pe strada Vasile Lupu nr.18, la locuința lui Eugen Ionescu.

Profesiunea sa de credință, pentru care a suferit bătăi, injurii, maltratări, chemări în judecată la Curtea cu juri și la Consiliul de Război Brașov era definită de el astfel: „Noi, cei care am îmbrățișat meseria scrisului și care ne-am transformat masa de scris în altar, suntem sortiți să pătimim în viață și ne este scris să murim săraci. Mii și mii de oameni își pun încrederea și nădejdea în scrisul nostru. Mii de nedreptățiți așteaptă de la noi să le luăm apărarea. Avem datoria să ducem lupta împotriva jefuitorilor banului public, împotriva împilatorilor de orice soi. Gazetarul care dezertează de la îndatoriri poate fi considerat ca cel mai odios criminal. Pentru că este o crimă odioasă să înșeli atâtea speranțe, să trădezi atâta încredere.

În luna iulie 1923 Eugen Ionescu, „vechi ziarist”, a fost „atacat pe stradă și lovit”.

Față de acestă „faptă reprobabilă” ziarele care apăreau în Ploiești au luat atitudine și au protestat „cu vehemență contra sistemului de a se răspunde cu ciomagul la atacuri, chiar nedrepte”, deoarece „este inadmisibil ca un ziarist bătrân să fie bătut pentru articolele publicate în gazeta sa, fie chiar că d. Ionescu a depășit măsura.”

Urmare acestei agresiuni, Eugen Ionescu trimite o telegramă de protest lui Ion Mihalache, ministru de Interne în 1930, interesantă prin rândurile pe care le cuprinde.

Astfel, autorul moral al agresiunii, pentru care ziaristul a fost bolnav un an, a fost primarul și deputatul țărănist C.G. Brezeanu, care a tocmit trei vagabonzi „din anturajul său nenorocit să mă recompenseze pentru cei 8 ani de luptă alături de D-voastră și pentru că v-a fost delegat personal în toate alegerile. Am fost lovit cu bâtele de trei bandiți spărgându-mi-se capul în două locuri și mai primind lovituri în spinare și la picior. Numai grație pălăriei tari de pae am scăpat de la moarte. Fie sigur Brezeanu, care e autorul acestei crime, că voi continua să nu-l las să-și facă afaceri murdare la Primărie, înconjurat de oameni descalificați. Aducându-vă la cunoștință această tristă ispravă a Brezeanului, vă cer în numele sfintei dreptăți și omenii, să interveniți pentru a face întinse cercetări și să fie pedepsiți bandiții.”

Liberalul Petre N. Bejan, aprig dușman al ziaristului, despre care se știe că avea o constituție fizică atletică, își pierde cumpătul și pe culoarele Tribunalului Prahova, „s-a repezit la Eugen Ionescu să-l lovească”Cel care l-a salvat pe mărunțelul ziarist a fost Al. Ștefănescu-Câmpina proprietarul ziarului „Imparțialul”, socrul prof. univ. Alexianu, fost rezident regal al ținutului Bucegi și apoi guvernator al Transnistriei, în vremea guvernării antonesciene.

S-a încercat chiar suprimarea fizică a ziaristului, când, într-o noapte, la modesta locuință a acestuia din strada Vasile Lupu, au năvălit „câțiva haidamaci necunoscuți care i-au poruncit să se îmbrace repede și să poftească în mașina care pufăia în stradă urmând să fie dus la Curtea Marțială din Brașov.” Era mâna tot a ing. Petre N. Bejan aflat în bune relații cu șefii bandelor de ciomăgași electorali, cunoscuții Mustățea și Buturugă.

„Norocul lui Nenea Evghenie – cum îl alintau prietenii – a fost că soția sa curajoasă a reușit să se strecoare afară din casă și să alerge la vecinul lor avocatul senator G.I. Georgescu-Bățaru, prieten al ziaristului, care folosindu-și calitatea de parlamentar reușește să-l salveze. Cei care au intrat cu forța peste ziarist – s-a stabilit ulterior – aveau ordin să accidenteze mașina în drum spre Brașov și să-l prăvălească pe ziarist în vre-o prăpastie a Ortățiilor”.

A doua zi, Eugen Ionescu se deplasează la Brașov împreună cu câțiva prieteni și constată că nimeni nu dăduse dispoziție să fie adus cu forța la Curtea Marțială.

În luna aprilie 1930, Eugen Ionescu este provocat la duel de către Petre P. Pavelescu, consilier național-țărănesc, care s-a simțit ofensat că a fost atacat în coloanele ziarului „Ploieștii”. Au intervenit autoritățile, care au împiedicat duelul.

O altă tentativă de asasinat a avut loc în ziua de 2 aprilie 1934, chiar în preajma casei sale. Un necunoscut i-a aplicat mai multe lovituri de ciomag în piept și în cap, rănindu-l foarte grav, fapt pentru care a fost transportat urgent la spitalul „Constantinescu”.

La spital a fost vizitat și de avocatul G. Manolescu, primarul Ploieștiului, care s-a interesat de starea sa. Agresorul, Petre Constantin din Ploiești, a fost prins de cetățeni și dat pe mâna Poliției.

Această sălbatecă agresiune asupra ziaristului, cetățean simpatizat și prețuit de ploieșteni, a stârnit un val de proteste și, mai ales, a dat naștere la o solidaritate în condamnarea autorilor morali ai agresiunii.

După externarea din spital, Eugen Ionescu publică în ziarul său, în data de 22 aprilie 1934 amoționantul editorial „De ce m-ați lovit?”

În acest zguduitor document de presă, el dezvăluie pe adevărații inițiatori ai agresiunii împotriva sa și anume Petre N. Bejan, deputatul Crețoiu Iosifescu, C. Cristodorescu și C. Ceruleanu „care au aruncat o pată asupra partidului liberal al lui C.T. Grigorescu, Radu Stanian, Al. G. Radovici, C.I. Stoicescu, I.G. Ionescu-Quintus și alții care au lucrat la întemeierea acestei țări libere și cinstite.”

După ce îi întreabă retoric: „Unde vă este onoarea așa-ziși reprezentanți ai unui partid în care toți vedeau mântuirea țării?”

În anul 1937, Eugen Ionescu neputând participa la sărbătoarea profesorului de latină Aurelian Moșoiu cu ocazia pensionării sale, care a avut loc în Amfiteatrul liceului „Sfinții Petru și Pavel”, a trimis o emoționantă telegramă care a fost citită în public.

În ziua de 11 martie 1938, Eugen Ionescu moare în urma unor complicații date de diabetul de care suferea. Al Ștefănescu-Câmpina spune în discursul său funebru că Eugen Ionescu „a fost îngropat cu taleru, cum se zice, când ar fi putut, dacă ar fi vrut, să lase avere în urma lui” și mai ales că „a murit la timp înainte de opreliștile care l-ar fi împiedicat să continue linia de conduită, așa cum o înțelegea el”.

Dragomirescu, președintele Asociației Presei din Prahova, al cărui membru fondator era dispărutul, precum și prof Radu Cosmin, prietenul defunctului, au rostit și ei discursuri ocazionale. După moartea lui Eugen Ionescu, ziarul „Ploieștii” a fost preluat de prietenul său Al. Ștefănescu-Câmpina. La scurt timp după moartea lui Eugen Ionescu a murit și soția sa.

În semn de recunoștință pentru acest vajnic apărător al libertății presei și cuvântului, municipalitatea ar trebui să acorde numele său unei străzi din Ploiești și mai ales să-l declare post-modern cetățean de onoare al orașului.

Bibliografie

1.Dobrescu Constantin, Memoria documentelor, Ploiești, Editura Elapis, 2011

2.C.M. Râpeanu, N.I. Simache, Contribuții la istoricul presei prahovene, Muzeul de Istorie al județului Prahova, Ploiești, 1968

3.Constantin Dobrescu, Petrol, politică și cultură la Ploiești, Ploiești, 2014

4.Constantin Dobrescu, Viața cotidiană ploieșteană în documente de presă 1899-1930, Ploieștii, Editura Elapis, 2009

Universul, 4 aprilie 1934

Dimineața, 4 aprilie 1934

Ploieștii, 22 aprilie 1934, 22 ianuarie 1934

Gazeta Ploieștilor, 23 martie 1938

Informatorul, 12 iunie 1932

Imparțialul, 15 mai 1942

Deșteptarea României (Ploiești) 19 iunie 1938