Anghel Iordănescu – trecut, prezent și viitor

Dragos Trestioreanu -

Nu o să mă înscriu în trendul miștourilor sau, chiar, jignirilor ori acuzațiilor dure, de după meciul cu Albania, la adresa selecționerului Anghel Iordănescu. Iar asta pentru că, întotdeauna, m-am ghidat după principul că – pentru ca o critică să fie constructivă – tonul elegant este obligatoriu. Nu-i însoțesc prenumele și numele cu titulatura de general, pentru că acest grad – în accepțiunea mea – se câștigă în luptă, ci nu altundeva. Acolo îți dovedești capcitatea de a fi conducător, având un grad înalt. Chiar dacă poate greșesc afirmând așa ceva, voi rămâne mereu de aceeași părere.

E bine astfel să discutăm despre Iordănescu ca om de fotbal, nu în altă calitate, deci. Chiar dacă nu mă înscriu în trendul despre care am scris mai sus, nu înseamnă că aș fi fost mulțumit de cum a arătat echipa națională la EURO. Nu, nu pot fi absurd. Nu am fost, de fapt, mulțumit, nici de preliminariile pentru turneul final. Calificarea României am apreciat-o nu ca pe o performanță reală, ci doar ca pe un noroc. Noroc chior, aproape. Să fim sinceri, fotbalul din țara noastră este aproape în moarte clinică. Se menține în viață, de pe o zi pe alta, doar susținut de aparate, făcând apel la termeni medicali. Explicațiile eșecului din Franța trebuie căutate însă cu mai mult timp în urmă, fiind facil acum să dăm vina exclusiv pe actalii jucători, selecționer și conducători ai federației. Aș îndrăzni să afirm, necrezând totuși că aș greși, că primul semn a ceea ce urma să se întâmple a fost consemnat încă din perioada tristă a „Cooperativei”. Tinerii de azi nu au prins acele vremuri, când rezultatele meciurilor, în marea lor majoritate, erau prestabilite! Se mergea atunci pe stadioane în număr mare – neexistând situația de acum, cu toate partidele transmise în direct la TV -, dar se participa, de fapt, la un teatru ieftin, jenant, rușinos. Atunci au aflat copii și juniori că se putea a se lăsa mai moale, fiindcă rezolva conducerea tot ce trebuia! După ’89, apărând o diversitate de tentații, tineretul nu s-a mai îndreptat spre fotbal. Un fotbal ca mijloc de distracție, la nivel amator, sau ca atingere a unui nivel de trai superior celorlalți fără legătură cu sportul rege, în spațiul profesionist. Astfel, aria de selecție s-a îngustat simțitor. S-a diluat valoarea, ajungându-se ca fotbalul să fie practicat de jucători care, altădată, nu ar fi trecut de niciun test, la centrele de copii și juniori. Salariile tehnicienilor specializați au devenit neatractive, a intervenit, volens-nolens, dorința „compensațiilor materiale”. Drept urmare, destui copii fără aptitudini reale pentru a practica fotbalul, ci doar „bazați”, se știe pe cine, au ocupat locurile altora care ar fi meritat. Apoi, a intervenit și criza financiară, imposibilitatea așa-zișilor patroni, în fapt creditori, a căror solvabilitate era îndoielnică, să susțină cluburile. Fără vreun fundament economic solid, real, acestea au început să dea rateuri. Mulți dintre oamenii din fotbal au fost anchetați, sfârșind prin a fi trimiși în instanță și, ulterior, chiar condamnați. Baza fotbalului s-a fisurat și, acum, edificiul este ca și dărâmat.

Revenind la prezent, la selecționerul Iordănescu, la șefii de la FRF și la echipa națională, am fost convins că tendința de a escamota tot timpul adevărul, realitatea, nu putea ține mult. Adevărul, ca uleiul, iese la suprafață, întotdeauna. Și când putea s-o facă, dacă nu în timpul unor examene în care nimeni nu mai putea… copia! Îmi aduc aminte că, înainte de meciul oficial de la Ploiești, de pe arena Ilie Oană, cu echipa națională din Insulele Feroe, abia câștigat la limită de tricolori, la conferința de presă de la final am intrat într-un dialog în contradictoriu cu selecționerul. Mă așteptam la orice scuză din partea sa, ci nu și la acuze la adresa organizatorilor locali cum că ar fi permis Petrolului să se antreneze la stadion și să strice astfel gazonul. Ca unul care locuiesc atât de aproape de arenă și îmi plăcea să fiu zi de zi acolo, observasem că echipa care evolua pe acea suprafața de joc nu făcuse nici măcar o ședință de pregătire acolo, înainte de acel meci! Și l-am contrazis astfel pe Anghel Iordănescu, de la care aș fi vrut să aud o cu totul altă explicație a prestației modeste a echipei sale. Nu aveam nevoie de un alibi pus pe primul loc, drept cauționare a fotbaliștilor.

L-am văzut pe Iordănescu ca jucător. Era talentat, elegant, un bun executant de lovituri libere, cerebral și cu simț al golului. Bref, mi-a plăcut ca fotbalist. Ca antrenor, nu am avut decât foarte puține contacte directe cu domnia sa, cel de la duelul cu Feroe fiind doar al doilea. Primul – pe fostul „23 August”, după ce, dacă îmi aduc bine aminte, Petrolul lui Eugeniu Goicea câștigase un „sparring” cu naționala, prin golul actualului membru al staff-ului tehnic de la FC Voluntari, Dinu Todoran. Atunci, ceva mai tânăr fiind, Anghel Iordănescu avusese un discurs corect, nu a repezit pe nimeni și a luat rezultatul negativ ca atare – adică, cel unui „meci-școală”, să zic așa. Cu Insulele Feroe însă, parca vedea în fiecare jurnalist prezent în sala de conferințe a stadionului ploieștean un – Doamne, iartă-mă! – dușman.

După ce a devenit tehnician principal la Fortuna Brazi, am avut ocazia de a-l cunoaște foarte bine pe Edward Iordănescu, fiul cel mare al selecționerului. Recunosc franc că-mi place Edi, un tânăr antrenor de mare viitor. Voi susține mereu asta. Și mă confirmă, deja. Mărturisesc că nu seamănă deloc cu tatăl său, deși este, poate, la fel de orgolios. Însă, vede antrenoratul nu ca pe o simplă meserie, ci ca pe o pasiune, studiind mult și având vederi moderne. Semn că, glumind puțin, așchia poate sări, câteodată, și departe de trunchi. Și relația de amiciție avută cu Edi Iordănescu, de ce să nu recunosc?, m-a făcut să fiu mai reținut în aprecierile la adresa părintelui său. Un tată cu sentimente paterne deosebite, așa cum a văzut toată România înaintea debutului meciului cu Franța, atunci când i-a îmbrățișat cu dragoste pe frații și sora lui Edi, mezina sensibilă părând, dacă nu cumva chiar așa o fi, prințesa delicată a familiei. Și totuși, un astfel de om se poate dedubla la câteva ore sau zile, devenind unul nedispus să relaționeze. Cu mass-media, în primul rând, în condiții de parteneri reali de dialog. A fost o mare eroare a-i spune jurnalistului ploieștean Justin Gafiuc că era mai bine să nu fi venit în Franța! La fel de mare ca și aprecierea, deplasată, că ar face numai rău și nu ar fi construit nimic în viață. Poate că nu știa însă că Justin este (și) jurist de meserie. Deci, a construit ceva!

În viața fiecărui om vine o vreme când trebuie să recunoscă, cu fair play, că poate a devenit depășit, că trebuie să iasă, atunci, la pensie. Și să nu se vadă într-un astfel de moment ca parte dintr-o tragedie, ci doar a unui nou început. Un alt fel de a continua. Este obligatoriu să știi când trebuie să faci pasul înapoi, să nu te lași pradă orgoliului sau impunerilor unora dintre apropiați. Să fii unicul decident al soartei tale. Asta aștept acum de la Anghel Iordănescu, Puiu pentru cei apropiați. Să spună la revedere, cu onoare, și să recunoască, dacă nu azi, dacă nu mâine, dacă nu poimâine, ci măcar când o fi, că fotbalul românesc e putred. Iar dânsul doar a încercat, cerând sprijin divinității, să ne facă să credem că am mai putea continua și așa! Generale – iată că am zis-o și astfel! -, nu vă cer, ca alții, să ne lăsați, ci doar să ne spuneți ADEVĂRUL! Să-l recunoșteați, mai exact! Am ajuns la sațietate de atâtea platituduini, clișee, bla-bla-bla-uri! Ne este dor de… FOTBAL! FOTBAL ADEVĂRAT!