Nu mai vreau să fiu Don Quijote! Never… like a bunny!

Dragos Trestioreanu - sept. 3, 2016

Cine a fost – și ce făcea – Don Quijote știe toată lumea. Se lupta cu morile de vânt, adică. Este exact aceeași impresie pe care o am deja scriind de aproape cinci luni de poate cel mai fierbinte subiect din sportul prahovean – blocajul financiar de la CSM Ploiești. Am făcut praf de-atunci și până acum trei tastaturi, una după alta. Când mă încearcă sentimente amestecate de revoltă și rușine și mai am și mulți, foarte mulți nervi, îmi vine să fac praf tastele, realmente. Și chiar le fac! Am scris în tot acest timp despre nedreptatea în privința sportivilor, antrenorilor și unora dintre colaboratorii din clubul sportiv al municipalității. Clubul nostru, al tuturor ploieștenilor, de fapt. Luni întregi fără bani, luni întregi de promisiuni, de justificări, de învârtit în jurul cozii etc., etc. OK, am înțeles că nu ar fi legală plata prin PFA-uri. Dar, a trecut atâta timp, cu toți acești oameni lăsați fără câștigul rezultat din munca lor, și nu s-a mai găsit soluția pentru a fi plătiți. Căci, numai cine nu muncește nu primește bani, iar ei au muncit. Parcă s-a căutat Sfântul Graal sau piatra filosofală, ci nu doar o portiță în lege prin care o muncă recunoscută să fie și remunerată. OK, șefa Direcției economice a Primăriei Ploiești s-a opus – și se mai opune – plăților. E dreptul dânsei de a nu pune ștampila de CFPP, dar cred că are și obligația, când închide seiful de la Casă Albă, să dea și o soluție pentru… cifru. Adică, să spună ce trebuie făcut să fie legal. Nu te joci cu oamenii, blocându-le banii, și aștepți să-ți spună alții, de la „n”-șpe ministere, ce trebuie făcut să nu-ți mai tremure mâna pe ștampilă. Blocajul nu a intervenit nici de azi, nici de ieri, ci de mai multe luni. Timp în care oamenii au stat fără bani. Nu suntem în China sau în Africa să lucreze voluntar, și numai voluntar, aproape. Suntem în Ploiești, România, o țară în care există legi, ce trebuie respectate, dar niciodată una care să „spună” că pentru sportivii, antrenorii și unii dintre colaboratorii de la CSM nu există cale de a fi remunerați.

OK, ți-e frică de Curtea de Conturi, de mai știu eu cine, dar nu ți-e frică și de cei pe care i-ai lăsat fără bani aproape jumătate dintr-un an? Cum să se ajungă ca doi directori din primărie să se întâlnească la tribunal, în calitate de reclamant, respectiv pârâtă, pentru o problemă de legalitate?!? Nu vorbim aici de vreo geantă în cap dată pe stradă de doamna de la economic domnului de la CSM! Vorbim despre doi funcționari publici din aceeași instituție, care nu pot ajunge la un consens, în cazul unei probleme vitale – blocajul financiar – din cauza căreia suferă atâția oameni. Cum, în toată România, sportivii și antrenorii sunt plătiți bine-mersi, prin diverse forme, nicăieri neexistând acest blocaj, ajung să-mi pun – Doamne, iartă-mă! – întrebarea ce se ascunde în spatele acestui scenariu bizar, ca să nu-i zic chiar horror! A ajuns Ploieștiul stat în stat, nu numai… republică, cum a fost, odată, pentru o zi?!?

Pentru cei care ar fi tentați să trateze – cine știe? – mai la preț de matineu această situație incredibilă, reamintesc că, din cauza ei, Ploieștiul, nu numai CSM-ul, pierde sportivi remarcabili, cu un CV impresionant. Se distruge o echipă de handbal feminin aflată în plină ascensiune spre Everestul Ligii Naționale, fiecare plecare a unei jucătoare este ca un ac înfipt în inima fiecărui ploieștean. Ca în magia neagră! Nu mai sunt, la Ploiești, Ramona Farcău – una dintre cele mai bune extreme din Europa, Nicoleta Tudor, cea cu care ne mândream că era chemată la echipa națională, Aneta Pârvuț Udriștioiu, care a pierdut la mustață prezența la Jocurile Olimpice de la Rio de Janeiro. Iar tot acest exod neplanificat și nedorit, totodată, observ că-i lasă rece pe cei care se duelează în ceea ce privește legalitatea sau non-legalitatea unei forme de plată către sportivi și antrenori. Exista – a înțeles-o și-un profan – o rezolvare ce nu necesita decât cel mult o lună, hai două, dacă mă gândesc totuși și la cronicul birocratism autohton. În niciun caz mai mult. Nu avea cum, că doar nu se căuta soluția la Polul Nord sau Sud, în Papua-Noua Guinee ori prin desișul junglelor. Soluția a fost, este și va fi aproape. Nici măcar la 60 de kilometri, ci la kilometrul 0 al Ploieștiului. Acolo sus, unde cineva doar trebuie să-și asume o semnătură, iar altcineva să nu se (mai) pună de-a curmezișul. Deoarece, așa pare acum, că ar există cineva care s-ar pune.

Un prieten din sportul local, dar și de pe o rețea de socializare, direct implicat în această cauză, a făcut, nu demult, un comentariu care m-a pus pe gânduri. Un comentariu lăsat la unul dintre destulele linkuri de la textele despre acest subiect arzător. A scris ceva cu… „like a bunny”. Iar cum limba engleză o știe mai toată lumea, nici nu mai e cazul să traduc. Însă, trebuie să explic ce-a vrut să spună, de fapt. Că, deși se spune că presa este a patra putere în stat, de fapt tot ceea ce am scris este în genul unui… iepuraș. Altfel zis, prea moale, prea cu mănuși de mătase. Fără să fiu ipocrit și să zic că nu mi-a păsat asta, a trebuit și să recunosc că avea și dreptate. Numai că, având mănuși sau nu, indiferent de „tonalitatea” unui material, cel care are pâinea și cuțitul nu se lasă niciodată influențat de a… patra putere din stat. Asupra căreia încep să am rezerve, cel puțin pe plan local. Dacă greșesc cumva, și nu aș fi un Don Quijote sau un „like bunny”, aștept să mi se dovedească, în cel mai scurt timp, că nu am scris în van. Că nu m-am irosit. Că undeva, acolo sus, cineva m-a citit – și numai pe mine, evident – și nu a dat direct eject celor scrise de mine. Și, pe cale de consecință, nu numai că va descoperi… Sfântul Graal și piatra filosofală, luni, la prânz, dar și pe seară va vira în contul CSM-ului toți banii care nu i-au fost dați de aproape cinci luni, pentru a-i oferi celor păgubiți! Că așa par, cel puțin în prezent. Măcar atâta să facă, după ce ne-au răpit nouă, ploieștenilor, bucuria unor meciuri de cupe europene ale handbalistelor și a celor de la vârful întrecerilor interne ale acestora. Handbaliste care au părăsit, justificat, echipa! Ba chiar, au făcut-o prea târziu, dând dovadă de maximă răbdare și înțelegere! Cel puțin, să spălăm măcar rușinea unui obraz mai roșu decât un… fund de maimuță!