Un erou prahovean mai puțin cunoscut

Constantin Dobrescu - feb. 25, 2017

După decembrie 1989, a luat amploare publicarea amintirilor, memoriilor, însemnărilor unor personalități care s-au ilustrat în diverse domenii de activitate și care au scăpat cenzurii atente a celor în drept.

Înainte de a purcede la prezentarea propriu-zisă a subiectului ce face obiectul prezentului demers, ne simțim obligați să facem câteva considerații privind scrierile cu caracter memorialistic.

Acestea constituie un izvor important în deslușirea stării de spirit în înțelegerea unor perioade istorice.

Aceste lucrări ne permit să pătrundem mai adânc dincolo de date și fapte în partea mai puțin văzută a vieții cotidiene.

Spre deosebire de documentele emanate de la instituție sau persoană oficială, memoriile, amintirile constituie oarecum o creație subiectivă cu un grad de credibilitate, care variază de la autor la autor. Cel care le folosește trebuie să controleze neîncetat autenticitatea, sinceritatea mărturiei, exactitatea informației etc.

Acest control poate fi realizat prin confruntarea faptelor cuprinse de amintirile respective cu documente contemporane.

Această activitate face diferența printre altele între istoricul autentic profesionist și cei amatori, fără studii de specialitate.

Este cazul să menționăm că memoriile, ca izvoare istorice, au făcut obiectul unei conferințe internaționale a istoricilor de la Linz, în septembrie 1969. Atunci s-a exprimat opinia că amintirile trebuie să aibă o carte de vizită importantă, cel care le scrie să se fi aflat în structuri ale angrenajului social-politic, militar, economic, la un moment dat.

Amintirile sau însemnările celui pe cale îl prezentăm mai jos, chiar dacă nu sunt de talia celor semnate de I.G. Duca, C. Argetoianu, Al. Averescu, N. Iorga, Regina Maria etc., ne rețin atenția prin sesizarea extrem de atentă a unor nuanțe din mai multe etape istorice, printre care și ampla angajare materială și sufletească a României în perioada 1916-1918. Pentru posibilitățile autorului, cele prezentate au o valoare istorică diferită, dar care întregesc imaginea de ansamblu, o fac mai vie, mai apropiată de sufletul nostru.

Având în vedere că anul acesta aniversăm 100 de ani de la epopeea de la Mărășești, la care a luptat și prahoveanul nostru, amintim că la Editura Humanitas au apărut o serie de lucrări în colecția „Memorii, jurnale”, ca cele semnate de Vasile Th. Cancicov, Marcel Fontaine, fost membru al Misiunii militare franceze, conduse de generalul H.M. Berthelot, ale contelui de Saint Aulaire, fost ambasador al Franței în România etc. Cu siguranță, vor mai fi publicate asemenea lucrări-document. Toate acestea atestă că numeroase dintre afirmațiile lui Theodor Pâslaru sunt veridice.

Amintirile și reflecțiile ne relevă starea sa de spirit legată de războiul la care a participat, reușind să particularizeze sau să dea concretețe unor aspecte generale precum și observații atente privind aspecte legate de județul Prahova și de orașul Ploiești, mai ales.

Un interes aparte l-au reprezentat și consemnările unor persoane, chiar dacă nu au fost personalități care s-au ilustrat în varii domenii de activitate, s-au implicat în diferite evenimente.

Cu tot subiectivismul lor, acest gen de documente nu poate fi exclus dintre sursele documentare ale istoricului, deoarece ele prezintă și un interes special al consumatorului de istorie care dorește să cunoască mai mult despre viața privată, lăuntrică, dar și al monografistului profesionist care se apleacă cu interes asupra istoriei Prahovei și Ploieștiului.

Aceste documente vin să arate că încă mai sunt „surprize” în planul documentării istoriografiei locale.

Prin amabilitatea distinsului profesor Sorin Păun, prietenul băieților mei – Cătălin și Daniel – , am intrat în posesia unor însemnări, peste 1.000 de pagini manuscrise, intitulate “Istorii și întâmplări din trecut”, datorate unui prahovean, ploieștean prin adopție – Teodor Pâslaru – născut în 1888, la Tecuci, urmaș al răzeșilor de pe Valea Nerejului, din ținutul Putnei.

Acest erou, pentru mulți anonim și niciodată recompensat cu vreun ordin sau medalie militară, a urmat școala primară la Tecuci, fiind coleg cu nepoții domnitorului Al.I. Cuza, apoi, la Seminarul teologic de la Huși, fără a-și finaliza studiile teologice, după care urmează o școală de meserii (metalurgie-cazangerie) la Galați. În viața civilă, a lucrat în industria de petrol din Ploiești și Câmpina, făcând parte din mișcarea socialist. A avut prilejul să-i cunoască bine și să-i descrie cu lux de amănunte pe C. Dobrogeanu-Gherea, Ștefan Gheorghiu, Panait Istrati, C. Stere, Gh. Cristescu, pictorul Al. Vodă și pe ing. Petre Bejan (fost ministru liberal). De asemenea, l-a cunoscut pe M.V. Frunze, de care spune că era din Bârlad, unde făcuse Liceul Codreanu și apoi l-a întâlnit la Odessa.

Însemnările sale acordă un generos spațiu perioadei în care a fost militar, în calitate de subofițer, în cadrul Regimentului 16 Artilerie Focșani din cadrul Diviziei a VI-a conduse de generalul Hârjeu. În Primul Război Mondial, a participat la luptele crâncene de la Mărășești, fiind rănit la Oituz, în ziua de 28 august 1917. A participat și la Campania din Bulgaria în timpul Celui de-al doilea război balcanic. De asemenea, descrie o zi din viața artileriștilor, arătând condițiile precare în care munceau și se instruiau, dormitoarele rău mirositoare, deșteptarea la ora trei dimineața, ieșirea la grajdurile cailor unde scoteau bălegarul, continuau cu țesălatul cailor, cu hrănirea și adăparea acestora.

De asemenea, arată că înjurătura, acest “obicei românesc”, și bătaia aplicată “de la ostașul vechi până la căpitan” erau bine încetățenite.

Datorită firii sale deschise și pregătirii sale, este trimis în anul 1911 la Școala de Artilerie și Geniu, pentru a deveni subofițer.

După stagiul militar, revine la Ploiești, unde cunoaște toate exploatările petroliere din Prahova. Descrie întâlnirea cu C. Dobrogeanu-Gherea în restaurantul acestuia de la Ploiești, în ziua de 27 decembrie 1919, la care au participat și Alex. Dunăreanu și A. Dobrogeanu-Gherea.

În molcomul grai moldovenesc, – presărat cu numeroase “zicători” și versuri ocazionale, care reflect un oarecare talent poetic, precum și citate biblice, reminiscență, credem noi, a studiilor sale de seminarist – Teodor Pâslaru prezintă episoade din ampla angajare militară, materială și sufletească din timpul războiului, atât din teritorioul ocupat cât și din Moldova.

Interesante sunt însemnările despre generalii Al. Averescu și C. Prezan, cu acesta din urmă având o relație specială. Generalul Prezan l-a folosit în serviciul său de informații pe post de curier, ducând mesaje și scrisori la Odessa doctorului Raconski, președintele Ucrainei, cât și la Moscova lui I.V. Lenin.

Pâslaru se dovedește a fi un bun cunoscător al situației tulburi din Basarabia și sudul Ucrainei. A avut o viață aventuroasă, fiind de multe ori în primejdie de a-și pierde viața pe frontul din umbră al serviciului de spionaj pentru armată, dovedind reale calități operativ-informative.

Ținem să precizăm că multe din cele consemnate de autor sunt reale și confirmate de izvoare și lucrări scrise. T. Pâslaru era un atent observator al evenimentelor, fiind un om cu școala vieții, cu experiență în cunoașterea oamenilor. El însuși spune că era “prefăcut ca vulpea în căruța cu pește”.

Descriind lupta de la Mărăști, la care a luat parte, amintește episodul luptelor corp la corp, menționând că ostașii “întorceau armele ciobănește și cu patul făceau ravagii, băgând groaza în acele lifte spurcate.”

Descrie și situație din Odessa, unde erau refugiați mulți români, oameni politici, o parte din industria noastră și menționează catacombele din Odessa, unde a fost atras de spionii germane, pentru a-l ucide.

Pâslaru este poate unicul personaj care, la Mărășești, a luptat alături de ostașii misiunii militare franceze conduse de H.M. Berthelot, iar la Odessa, unde l-a găsit misiunea sa de curier, a luptat ca voluntar în gărzile roșii internaționale împotriva forțelor intervenționiste franceze, grecești și chiar otomane, venite să înfrângă bolșevismul din Rusia de Sud. Cele descrise de autor par un roman de aventuri.

În deplasările sale la Câmpina l-a cunoscut pe dr. C. Istrati, căruia îi dedică pagini pline de căldură, arătând abnegația cu care ajuta locuitorii din jurul Câmpinei. Mai totdeauna îi consulta fără a le cere bani. L-a cunoscut bine pe ing. Petre Bejan, în vremea când lucra la Societatea “Unirea”. Tuturor celor pe care i-a cunoscut le-a dedicate pagini ample. Interesante sunt relatările despre Castelul Voila, legate de întâmplarea răscoalelor din 1907. Autorul arată că niște cârciumari invidioși pe latifunduarul din Voila au pus la cale un furt și incendierea castelului, punând toate acestea în seama unor locuitori din comuna Brebu, care ar fi provocat o răsmeriță. De tema răscoalelor, autoritățile au deplasat la Câmpina trupe din Regimentul 24 Tecuci. Se arată că proprietarul de la Voila era acționar la fabrica de zahăr Mărășești, unde a lucrat și autorul însemnărilor. Descrie că acesta se purta frumos cu lucrătorii de pe domeniul său, la care agronom era chiar fiul pictorului Nicolae Grigorescu, pasionat apicultor.

Descriind domeniul Voila arată că acolo contele de Blanc avea două sere imense în care cultiva lămâi, portocali, banane, smochini, care rodeau pe tot parcursul anului. Sunt câteva aspecte legate de viața și activitatea proprietarului domeniului Voila pe care nu le știm și sperăm că istoricul Alin Ciupală, fost muzeograf la Muzeul Doftana și apoi devenit monarhist convins, ne poate confirma adevărul. Astfel, Teodor Pâslaru spune că acesta era pasionat aviator și îl va reîntâlni pe front la Mărășești, unde contele lupta în cadrul grupului de aviație Grozești și făcea legătura cu membrii misiunii militare franceze conduse de generalul H.M. Berthelot. Arată că a donat armatei române un avion în timpul campaniei din 1913.

Referitor la acest conte, descrie și legătura dintre acesta și aviatorul cpt. Peneș Ioan din Câmpina, decorat apoi cu ordinul Mihai Viteazul. Cercetând lucrarea datorată lui Eugen Stănescu și colaboratorii, intitulată “Cavaleri ai ordinului <<Mihai Viteazul>>”, Editura Universal Cartfil, Ploiești 1996, constatăm că la pagina 78 figurează acest aviator ca fiind decorat cu ordinul “Mihai Viteazul” cls. A III-a, prin Înalt Decret 385 din 29-IV/ 917. Autorul menționează că a fost prefect de Prahova imediat după război, iar după demisie a fost director la societatea aviatică Air France-Băneasa, efectuând curse București-Paris. Moare la 43 de ani fiind îngropat în cimitirul Bellu militar.

Referitor la activitatea sa de muncitor petrolist și sindicalist în mișcarea socialistă din Prahova, relatează un episod de asemenea credibil. Astfel, la Ploiești era un comisar de poliție, Carapancea, foarte dur față de sindicaliști, poreclit mâncătorul de socialiști, pe care acesta îi maltrata în mod arbitrar.

Sindicaliștii, oameni aprigi, nu ca acum, i-au aplicat o corecție polițaiului, de unde i s-a tras chiar moartea. Astfel, l-au prins și după ce i-au pus pătura în cap l-au bătut “muncitorește” atât de rău că după două luni a decedat. Plină de învățăminte este și corecția aplicată unui alt personaj din industria petrolieră, de astă dată la Câmpina. Este vorba de ing. C. Bărbăcioru, oltean de origine, pe vremea când, la început de veac XX, ca tânăr inginer, se purta brutal cu muncitorii sondori de la schelele Runcu, Provița, Buștenari, Grâușor, pe care îi înjura și bătea.

Atfel, într-o zi, la sonda 112, bate doi sondori din Provița. Aceștia l-au prins, l-au bătut bine “ca pe sacul cu fasole”, tot prin metoda sacului pe cap încît l-au dus mai mult mort decât viu la spital. Această bătaie “i-a temperat pe toți” cei care făceau exces de pumni pe spinarea muncitorilor. Acum salariații aplică principiul creștinesc dă și celălalt obraz spre a fi pălmuit și îndură toate umilințele.

Teodor Pâslaru l-a cunoscut și pe Ștefan Gherghiu menționând calitățile sale de orator care începea cu glasul și “scoate vorbele de pe mosor”, precum și pe Panait Istrati pe care îl caracterizeză drept “o haimana care a lucrat cu noi și apoi a fugit la Paris și a scris romanul Kira Kiralina.”

De asemenea, descrie cu lux de amănunte moartea lui Carol I, arătînd și zvonurile care circulau în opinia publică și anume că bătrînul suveran ar fi fost otrăvit.

Teodor Pâslaru a fost un atent observator al evenimentelor, era un om cu școala vieții, cu experiență în cunoașterea oamenilor, care nu renunța cu una cu două, însușiri care îi vor fi de folos pe front.

Face campania în Bulgaria în timpul celui de al doilea război balcanic din 1913 și, după aceea, pe cea din Ungaria în 1919, unde luptă împotriva bolșevismului, contrar opțiunilor sale socialiste.

Referitor la campania în Bulgaria, arată că “nu a mai văzut atîta praf în viața lui”sau arată că a întîlnit “bulgari și bulgăroaice bătrîne ce se uitau la noi cu dispreț deși noi nu le făceam nimic, nici un rău.” În ofensiva spre Sofia, pe valea Trandafirilor, autorul arată că “a dat acolo de sate cu aromâni care mi-au spus că sunt de pe vremea românilor pe acele meleaguri” și s-au bucurat de venirea armatei române. De asemenea, descrie și primirea regelui Carol I la Plevna, unde a făcut parte din garda de onoare ca portdrapel, care ocupă pagini numeroase în însemnările sale.

Revenind la primul război mondial, autorul descrie retragerea eroică a armatei din Prahova. Amintește modul cum au fost cucerite satele Albești și Loloiasca de către germani. Arată cum, prin trădare, nemții distrug apărarea din zona Urlaților. Astfel, un țăran din Loloiasca – îi dăm numele cu disprețul cuvenit trădătorilor de neam – Marin Bărbuș, a arătat dușmanilor vâlceaua dintre Valea Urloii și Nucet în sus de cătunul Munteni, unde erau bravii noștri ostași, care împiedicau ofensiva nemților spre Buzău.

Acesta a arătat calea spre apărarea română care este distrusă, soldații români răniți fiind închiși într-o casă și arși de vii de către nemți.

Autorul descrie și bandele de tâlhari conduse de Mărunțelu, Sdrelea, Cimpoeru, Ion Pipa etc., unii uciși în adevărate lupte cu jandarmii, alții prinși și închiși la Doftana, care bântuiau zona petroliferă a Prahovei și provocau pagube și făceau crime.

Adevărata sa ascensiune începe odată cu mobilizarea în război ca plutonier. A fost recunoscut pentru calitățile lui de militar și informațiile furnizate între 1911-1912 și agent al Comenduirii poliției militare a Garnizoanei Focșani, cu ocazia manevrelor regale.

Descrie bine pregătirea muncitorilor români în raport cu cei străini, cei din urmă mai bine plătiți.

Despre muncitorii cehi autorul spune că erau buni “de gură și moi la lucru”. În timp ce românii erau plătiți cu 6 lei pe zi, cehii erau plătiți cu 7-7.50 lei pe zi. Autorul a avut ocazia să-i vadă și să-i cunoască la construcția rafinăriei Aquila Franco-Română. Descrie și dușmănia dintre muncitorii români și străini chiar în fabrici, care se șicanau furându-și unii altora sculele.

Descrie viața din Ploiești și capitală în 1906, cu ocazia împlinirii a patru decenii de domnie a regelui Carol I, ca și expoziția din 1906 din parcul “Carol I” unde a văzut “animale și plante exotice” arătând că orașul “nu era prea curat”, transportul se făcea cu “tramvaiul tras de cai”, iar iluminatul public era asigurat de felinarele cu gaz. Mașini erau prea puține. La Câmpina, automobile aveau doar directorul Societății Steaua Română și proprietarul domeniului Voila, în 1907. Este trimis în mișcarea socialistă să împartă manifeste răsculaților din zona Hușilor și Tecuci.

Autorul însemnărilor dă detalii despre cum lua masa cu prietenii la cârciuma “La burta verde”, pe la 1906-1909, despre sărbătorirea zilei de 1 mai 1907, la Crângul lui Bot, despre modul cum a fost descoperit țiței de către ciobanii de pe moșia Hernea, în anul 1892, la schela Buciu. Aceștia, în timp ce făceau groapa pentru a fierbele laptele pentru brânză, au constatat că apa de ploaie a scos la suprafață un lichid vâscos care a luat foc.

Descrie începutul mișcării socialiste din Prahova, afirmând că pentru el “doctrina socialistă este veche și a fost propagată de Cristos și apropiații lui pe Pământ.”

Dă dovadă de umor când povestește ce nume aveau camarazi ca Gheorghe Curmeziș, Vasile Poponete, sau porecle ca: Balamuc, Cap de Ministru, Joacă bine, Vână de lemn.

Teodor Pâslaru cutreierase și Valea Doftanei și descrie imaginea satelor de munte, fiind impresionat de femeile cu furca în brâu și fusul în mână, fiind un mare admirator al cusăturilor cu arnica negru și roșu.

Teodor Pâslaru arată că la Mărășești au luptat și nemții care lucraseră înainte de război în România, în industria de petrol.

De asemenea, descrie faptele reprobabile ale maiorului Maiorescu, nepotul lui Titu Maiorescu, aflat la Nistru, care tăia urechile și degetele femeilor dacă nu putea scoate cerceii sau verighetele și inelele, le viola, apoi le ucidea și le arunca în Nistru.

Povestește cum la Ploiești s-au format gărzi cetățenești (naționale, le numește el) până la sosirea armatei române, care a trecut la dezarmarea și alungarea nemților.

În perioada cât a fost mobilizat, T. Pâslaru a fost folosit de superiori pentru a recupera unele documente de mobilizare aflate ascunse în teritoriul ocupat.

Teodor Pâslaru are cuvinte elogioase despre soldatul român spunând că “soldatul român este mai îndrăzneț și mai hotărât ca neamțul în luptă”.

Teodor Pâslaru este rănit la Oituz pe 28 august 1917 și trimis la refacere la Piatra Neamț.

Sunt câteva chestiuni care ne stârnesc nedumerirea:

1.Știm că Frunze (1886-1925), creatorul armatei roșii, este basarabean. T. Pâslaru spune că a făcut școala la Bârlad, la Liceul Codreanu.

2.Corespondența secretă a generalului Prezan cu Comitetul revoluționar român din Odessa, format din dr. Racovski, M. Frunze și prin aceștia cu V.I. Lenin. Rolul acestora în formarea Sfatului Țării la Chișinău. Implicarea acestor bolșevici în acțiunile militare în Moldova și Basarabia. În luna martie 1918, T. Pâslaru este chemat la comandamentul Diviziei a V-a și trimis urgent la Iași, la Marele Stat Major, unde este luat în primire de col. Miclescu, un cunoscut al lui Pâslaru de la comenduirea Focșani. Arată că în armata roșie erau înrolați 100.000 de români repartizați la Arsenalul din Odessa, Pirotehnice și Artilerie.

Pâslaru a participat la evenimentele din Odessa luptând ca voluntar în gărzile roșii internaționale împotriva forțelor intervenționiste franceze, grecești și chiar otomane. Acest episod este confirmat și de C. Kirițescu în a sa istorie dedicată războiului pentru întregirea neamului, care arată că Antanta și mai ales comandamentul francez din Orient pentru înfrângerea bolșevismului din Rusia de sud și a ajuta la înființarea unui stat ucrainean democrat, aceasta trimite un corp expediționar format din trupe franceze, două divizii grecești, polonezi, ruși și ucrainieni, condus de generalul d’Anselme. Acest corp expediționar era sprijinit de bandele neregulate ale lui Petliura și Denikin.

Ploieșteanul nostru T. Pâslaru apare în dublă postură: de aliat cu francezii pe frontul de la Mărășești și Oituz și de adversar al francezilor la Odessa, unde a fost nevoit să lupte cu arma în mână.

Pentru T. Pâslaru , “Odessa era un oraș cu multe amestecături de neamuri, tot ce-i suspect și rău s-a pripășit aici.” Descrie catacombele din oraș, unde erau șobolani cât pisicile bătrâne, unde a fost dus într-o cursă, abia reușind să scape cu viață. De asemenea, arată că păduchii rusești sunt ca boabele de orz.

La Odessa erau refugiați mulți ploieșteni din toate categoriile sociale și dislocate numeroase unități industriale ca Uzinele metalurgice, societățile Orion, Româno-Americană, Vega, Steaua Română, Arsenalul armatei, Wolf, Șantierele navale Turnu Severin, Oltenița și Brăila.

Pâslaru arată cum a fost contactat de superiori și dus în fața generalului C. Prezan (1861-1943). Maiorul Marinescu, pe care îl cunoștea de la Comenduirea pieții Focșani, îi spune: “Pâslarule, vei primi o mașină, te prezinți D-lui general Prezan. Ştiu ce poți și cunoști situația din Basarabia și Odessa.” Este introdus în cabinetul generalului care îi dă ordin: “Vei pleca în Rusia la Odessa, cunoști toate acolo și pe cei desemnați cu care vei lua contact direct, cu Rakovski și Frunze, le vei înmâna personal celor doi aceste plicuri sigilate și aștepți răspunsul.”

De menționat că T. Pâslaru îl cunoaștea pe dr. Cr. Racovski (1873-1941) încă din anul 1907, iar cu M. Frunze s-a intersectat atât în Bârlad cât și la Odessa.

La Odessa, Cr. Racovski era, după cum afirmă C. Kirițescu “un fel de consilier pentru afacerile române”, fiind prieten politic și personal al lui Troțki.

Înainte de a pleca în această misiune foarte periculoasă, este instruit, i se dau documentele de drum până la Bender și un însoțitor un soldat român care cunoaștea bine rusește şi avea misiunea să-i comunice tot ce aude.

Ajugând la Nistru, este trecut cu o șalupă cu motor și doi soldați pe malul stâng al Nistrului și cu o tanchetă nemțească capturată contra cronometru ajunge la Odessa direct în cabinetul lui Cr. Racovski, care-l primește amical și îi spune că “știe tot ce se petrece în țară.”

Racovski îi asigură rapid deplasarea la Kremlin, la Lenin, împreună cu două persoane: Ilie Gheorghiu din Galați și Fg. Vasilescu din București. Aici intervine misterul: Pâslaru ori nu știa ce cuprindea mesajul ori nu spune. Aruncăm provocarea în ograda istoricilor autentici, nu a celor militari care, prin “Istoria primului război mondial” scrisă după 1980 de un colectiv condus de Ilie Ceaușescu, au fost bătuți la scor de C. Kirițescu.

Poate investigații în arhivele militare de la Pitești legate de primul mondial vor face lumină în acest episod.

Această acțiune secretă, de curier a generalului C. Prezan, îi va fi de folos lui T. Pâslaru când cu ocazia grevelor din octombrie 1920 va fi arestat. Atunci generalul Prezan prin subordonații săi îi va întoarce favoarea depunând mărturie în fața instanței militare, arătând eroismul și serviciile aduse țării în vreme de război de către acesta. Când se întâmpla episodul povestit de Pâslaru, generalul Prezan era Șef al Statului Major General (octombrie 1918-aprilie 1920).

Ne întrebăm de ce a fost ales T. Pâslaru pentru această misiune. Credem că generalul Prezan, care a ocupat funcții de comandă pe diferite nivele ierarhice în unități și mari unități dislocate în zona Moldovei de jos ca să fie aproape de moșia sa Schineta, 1150 ha. Să fi cunoscut plutonierului prahovean, care, în însemnările sale, vorbește în treacăt de faptul că a doua soție a lui Prezan, Elena Olga, era prahoveancă din Filipești, bârfele despre această frumoasă femeie, doamnă de onoare a Reginei Maria? Să nu uităm că generalul Prezan a fost organizatorul serviciului de informații al armatei în războiul de întregire și avea nevoie de oameni de încredere. Este posibil ca cei care se ocupau cu organizarea serviciului de informații militare să fi știut de legăturile personale ale lui Pâslaru cu dr. Cr. Racovski. Ce mesager mai potrivit decât un socialist putea fi găsit?

Cele ce povestește T. Pâslaru în însemnările sale sunt confirmate în parte de memoriile lui C. Argetoianu și chiar Onisifor Ghibu (“Pe baricadele vieții. În Basarabia revoluționară. 1917-1918).

În situația confuză din Basarabia și Ucraina și chiar din Rusia sovietică, atât România cât și Rusia aveau interese commune, legate de trupele germane. C. Prezan dorea să împiedice o intervenție din partea Rusiei în Basarabia. Acesta dorea să asigure spatele armatei române pentru o nouă ofensivă antigermană, pe care o pregătea împreună cu generalul Berthelot.

În cele ce urmează dăm tiparului un calup de poezii (menționând că eroul nostru era și poet) scrise în războiul dintre lupte. În aceste poezii, autorul descrie starea sa de spirit, ca de altfel a tuturor oștenilor participanți la lupte, dorul de casă, grijă față de familiile lăsate în zona ocupată. Interesant este că într-o poezie arată că luptele din vara anului de foc 1917 au fost urmărite chiar de împăratul Wilhelm al Germaniei.

POEZII DIN TIMPUL PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL

 de Teodor Pâslaru,

Soldat din Regimentul 16 artilerie, Divizia a VI-a.

Ce-i român, în veci nu piere! Cei ce și-au iubit țara și glia strămoșească au urmat steagul și în faza războiului și-au pus forțele la încercare.

Vie valuri cât vor fi,

/ Eu din loc nu mă voi clinti,/

 Căci sunt ca o stâncă de piatră,/

Ce mă bat cu lumea toată,/

Și puhoiul îl opresc/

Și pe toți îi biruiesc./

Și acum Kaizer hain,/

Ai venit c-un Makensen,/

Să te bați cu noi în țară,/

Să ți-o faci oastea de ocară,/

Oastea să ți-o nimicești/

Tronul să ți-l înjosești/ Din fugă nu te oprești./

Că e oaste de român/

 Ce apără un pământ străbun./

 Și tu, jalnic împărat/

Ce-ai crezut, ce-ai cutezat/

Sus pe munții din Mărăști/

Jos pe șes în Mărășești/

De bătaie ai luat/

Și din tron te-au detronat?

     În tranșee -1917

În munții noștri stau acuma

Soldații tupilați în șanțuri

Ce și-au croit ca adăposturi

Cotloane-n stânci și pat din vreascuri.

Așternut este frunzișul. Învelitoare e mantaua.

Iar la brâu e centironul, cartușiera și baioneta,

Arma-i pusă, în ochire, totul gata de atac,

La un semn și o pornire, neamțului să-i dăm de hac.

Tunul bubuie acuma, mitraliera păcănește!

Iese fum, se-aprind vreascuri, copacul se prăbușește!

E un iad ca niciodată, cu-ngrozire să te temi,

Dar românul e mai tare, ca zidirile din vremi!

Salve se trag într-una, mii de gloanțe tot roiesc

E o simfonie plăcută? Stau și eu și mă gândesc

Nebunia ce-i în lume, ce blestem dumnezeesc!

S-a sfârșit cu omenirea, de acum mă chinuiesc?

Nici un om nu-i teafăr, neică?

Sănătos la minte nu-i?

Îi lipsește vre-un grăunte

Ca să fie-n ale lui?

O, ce grozăvie Doamne,

Mii de morți ce au căzut!

Tunul bubuie într-una

Și sărmanii se războiesc!

Plină-i valea de cadavre,

De-ale nemților! Spurcate!

Sunt puține de la noi,

Că luptăm ca și eroi!

Codru-i frate cu românul!

Doina-i îngână suspinul.

Vie cât de mulți or vrea,

Cu arma-n codru vom sta

Picătură nu vor lua,

Căci românului îi e dat

Nemților să le fie de hac (Neamțului să-i dea de hac, n.n.)

Ca să pomenească-ntr-una

Că-s român ca-ntotdeauna!

Acestea sunt scrise de mine pe frontul Pralea – Mărăști în ziua de 14 mai 1917. Teodor Pâslaru!

   Bubuie tunul

Bubuie tunul în câmpie,

Inima-mi începe să-nvie,

Și acum bate spre hotare

De răsună Dealul mare!

Bubuie tunul și trăsnește,

Gloanțele și le risipește

Și revarsă foc și pară

Și pe dușmani îi doboară.

Bubuie tunul asurzitor,

De duce al morții fior.

Unde cade, tot topește

De nici iarba nu mai crește!

Bubuie tunul sus pe munți,

De mulți soldați rămân surzi

De zgomotul tunului,

De urgia obuzului.

Bubuie tunul și mugește

Și văile clocotește

De obuze și șrapnele

Ducând moarte-acum cu ele.

Vai de biet infanterist săracul,

Cum veni de-a-berbeleacul,

Cade jos, se zvârcolește,

Căci sfârșitul îi sosește,

El de-obuz este lovit,

Aici, la piept e rănit.

Suflă greu și rău îl doare.

Se vaită la disperare,

Vede că viață nu mai are!

Mai are un singur gând

De-a vedea pe-acest pământ

Hora mare și frățească

Și pe dușmani să-i gonească!

N-a trecut mult și-a murit.

Visu-acum și-a-mplinit:

Pentru țară, ca soldat,

De Dumnezeu va fi iertat!

Și această a doua încercare a lor a fost respinsă. Au fost respinse, cu pierderi mari pentru ei, planurile lor mârșave și ticăloase. În această zi, 18 -V- 1917, într-o scurtă durată, văile sunau, munții cu stâncile se clătinau, văzduhul clocotea , foc și pară din frunziș ieșea, fumul te îneca. Infanteriștii noștrii la atac ieșeau, dar în calea lor nimic nu mai găseau, că tunul mai înainte îi curăța.

19 mai 1917. 

În această zi, după ce ies din post, mă retrag mai la o parte, în codru, spre a nu fi supărat de nimeni. Mă așez pe o rădăcină a unui fag, ce a fost tăiat frumos. Fumez o țigară și mă ajunge un dor de ai mei, în special de fiul meu drăgălaș, ce-l lăsasem în brațele soției, plângând după mine, când am plecat. Șezând pe buturuga aceasta, îndurerat fiind, imaginez această poezie fugară.

Chinul unui tată îndurerat.

Ah, Ionele cel mult iubit,

Ce la inimă-mi ești dorit,

Zi și noapte mă gândesc,

De dorul tău mă topesc!

Cum aș face să te văd acum,

Să-mi spulber gândul în fum,

Să simt inima fericită,

De-a ta dragoste dorită;

Să fii Ionele mângâiat,

De dorul tău cel înzestrat!

Să te pup, ah! părintește

Pe fruntea ta ce-acum crește,

Și să plec iarăși napoi

Cu gândirea de eroi

Ca să-ți pot lăsa ție,

Datinile și moție!

Pe frații mei să-i desrobesc,

De jugul aprig unguresc.

Și de-o fi să mor acum,

Numai tu vei fi stăpân

Aici în țara părintească

Numai juni de-ai tăi să crească

Pământul să și-l muncească,

De dușmani să-l desrobească.

Acest cuvânt îți hotărăsc,

Copilule ce te iubesc.

Și îți las ca amintire,

Sub rezerva-i moștenire

Și acum, mă iscălesc,

Viață lungă-ți fericesc,

Copilul meu ce te doresc.

Scrisă de mine la 19 mai 1917, în pădurea din munți, pe front. T. Pâslaru.

20 mai 1917.

Dor de frate.

Lui Vasile.

Mi-i dor frate de tine

De când nu te-am văzut,

Sunt zece luni de zile

Ceva de necrezut! Cum de-ai rămas pe urmă

De nemții te-au luat?

Nu ți-a fost arma-n mână?

De ce nu te-ai luptat?

Uite fratele Toma,

Ce bine s-a luptat.

Nici prin gând să-i treacă

Înapoi de dat.

A tras din tranșee,

Cu-ai lui camarazi,

A făcut fala țării

Cât a fost de viteaz.

A luptat la Oituz,

Pe Jiu, la Dragoslave,

Dar la Câineni, Dealul cu flori,

I s-a-nfundat!

El cu credinț-a jurat

Să dea puhoiul afară

Ce țara-a inundat.

Când să zică doamne-ajută,

Că acum îi respinsese

Vine-un glonte… Din păcate,

Drept în țeastă îl lovește.

Inima-i începe-a bate,

Cade jos, se prăbușește!

A fost lovit, sărmanu-n frunte,

De glontele inamic.

N-au trecut două minute,

La iuțeală a murit!

Atât pot să-ți spun de el,

După cum am auzit!

Să-i fie țărâna ușoară,

Dumnezeu să-l odihnească

C-a știut el cum să lupte

Pentru Țara Românească!

Niculae-i și el bine,

Tot pe front, aici, cu mine.

De Balin, sunt supărat,

Că zace rănit, în pat,

De la frontul Mărășești,

Unde nu-i chip să glumești!

Dar toți cinci, câți am fost noi

Toți aveam gând de eroi!

Numai tu, cum te-ai lăsat,

De prizonier te-au luat?

Viața nu ți-o fericesc,

Că e greu sub jug nemțesc,

Caută și scap-acum

Și te fă din nou român,

Pe părinți să-i veselim,

Pe dușmani să îi gonim,

 Peste Milcov și hotare

Să facem România Mare,

Și pământul să-l muncim,

Pe ciocoi să îi gonim!

Stăpâni și democrați să fim

Cu toți bine să trăim!

Atât frate îți doresc

Frate, ce eu te doresc!

Acestea le-am scris în ziua de 20 mai 1917. Ieșisem din post, afară era frumos și cald, liniște pe poziții, la noi. Nemții se consolidau, din nou, pe pozițiile lor. Th. Pâslaru.

Poezie. Sunt pe front: 22 iunie 1917

În munții Carpaților,

În desimea brazilor,

Stau ostașii pitulați,

Ochind în nemții spurcați.

Bate vânt și vine-o ploaie,

Ei (El, corect, n.n.) nicidecum nu se-ndoaie,

Stă (stau) în armă rezemat (ți)

Și cu dor de-nnaintat,

Peste munții cu tranșee,

Numai cu gând să le iee;

Peste dealuri și vâlcele

Și livezi cu floricele,

Că acolo-s satele mele,

Să mă văd odată-n ele.

De când m-a mobilizat,

Eu pe-acasă n-am mai dat,

Dorul veșnic l-am purtat,

De gospodăria mea,

Care mă făleam cu ea,

De copii și de nevastă,

Arma-n mână să-mi trăiască,

Inima să-mi oțelească,

Pe nemți și unguri să-i lovesc,

Inima să-mi răcoresc,

Dorul să mi-l potolesc

Și-atunci zic să mai trăiesc.

Bate vântul, suflă rece,

Viața mea așa petrece,

Tot cu gloanțe șuierând

Și obuze explodând,

În corpul dușmanului,

Pe munții Blăganului.

Vai de voi, perfizi și lași,

Care mai ieri ne trădași,

Pe noi din Țara Românească,

Dumnezeu să vă plătească.

Oasele să vă putrezească

Prin temnițe și-nchisori

Și urâți de frățiori

C-așa a vrut Dumnezeu

De-am văzut ce-i bun, ce-i rău!

Ce-i român, român să fie,

Cu perfid, să nu rămâie!

Sunt român pe front acum,

Nu duc grijă nicidecum

Am de toate nu-mi lipsește

Dar gândurile, acum, mă topește

Stau și stau în așteptare,

Doar de o veni vreo zi mare

Ziua mare a fericirii,

Cu izbânda reunirii,

Văd că frați ne-au mai sosit,

Din Ardealul cel iubit,

Ei sunt mândri și voioși,

Sunt la noi veniți în țară

Și-au luat armele iară,

Au depus și jurământ,

Pe stindard și pe cuvânt,

Acuma … ei s-au unit!

Cu frații ce și-au dorit,

Au dat mâna, s-au îmbrățișat

Cu românii din Regat!

Au făcut o fală-n lume

De credința ce-o depune,

Și-au jurat să moară acum

Sub tricoloru român;

Vor pleca … cu noi odată,

La izbânda ce ne-așteaptă

Și la lauri de luat

Pentru … pământul – ndurerat;

Vom începe în curând,

Cu cel mai mare avânt,

Și-i vom bate … și-i vom respinge,

De vor rămâne, timp cu sânge,

Și avem să reușim!

Că e oaste de român.

Ce-a fost rău s-a curățat

… Acum, e român curat

Iubiți cititori ai acestei poezii. Astăzi, 22 iunie 1917, fiind liniște pe front, am ieșit în gura tunelului, pe iarbă și am scris această poezie, ce mintea a imaginat în aceste ceasuri.