Vorbim, vorbim, tot vorbim… Și mereu degeaba!

Dragos Trestioreanu - mai 7, 2016

Petrolul nu mai are medic angajat permanent de două luni. Cel care a fost în acest an, mi s-a spus, nu era specializat în medicină sportivă. Iar, LPF nu te iartă în astfel de cazuri. Ori ai, și-atunci e OK, ori nu ai, și gata, nu mai ține. Această informație a fost ținută mai la secret. Asta până la… primul sprint pe teren al binecunoscutului medic sportiv ploieștean Laurențiu Bulata, ani de-a rândul doctorul echipei „lupilor”. Însă, dr. Bulata, aveam să aflu și asta, dă doar o mână de ajutor. Mâna aceea cu care a făcut multe-multe operații, pe când era chirurg. Ajuns la o vârstă la care nici sprintul către fotbalistul accidentat și căzut în iarbă nu mai e cel de altădată, lui „Dochi” trebuie să i se mulțumească totuși pentru că a răspuns pozitiv solicitării. Dar, numai pentru meciurile oficiale de acasă, la antrenamente și în deplasări neputând fi prezent.

A trebuit să se întâmple tragedia de pe arena Dinamo, din București, a internaționalului camerunez Patrick Ekeng Ekeng, pentru a se lua în serios – așa cum ar fi trebuit de la bun început – faptul că Petrolul nu beneficiază de asistență medicală specializată în toate momentele în care are nevoie 100%. La Iași, am asistat la momente incredibile, în care, ușor comoționat, lui Mișelăricu i s-a impus, de către medicul… CSMS-ului, să iasă de pe teren și să fie asistat de personalul medical de pe ambulanță. S-a speculat, atunci, că acel doctor avea interesul ca, la 1-0 pentru echipa lui, Petrolul să rămână în inferioritate numerică pe teren, pentru a-și apăra mai ușor avantajul, schimbările fiind deja efectuate de antrenorul Ionel Gane. Nu aș fi tratat deloc astfel un episod precum cel cu fundașul central al găzarilor. Nu era niciun motiv de suspiciune, medicul ieșean procedând absolut profesionist. Jucătorul chiar trebuia să rămână pe tușă. Cu loviturile la cap nu te joci niciodată. Indiferent cât e… scorul!

Îmi aduc aminte, cu maximă tristețe, de Ștefan Vrăbioru, un fotbalist rasat de a cărui sosire la o echipă din Ploiești de prim eșalon m-am bucurat enorm la vremea respectivă. Nu m-am putut bucura însă prea mult, fiindcă – asemenea lui Ekeng – s-a stins mult prea repede, după ce s-a prăbușit tot pe gazonul unui stadion din capitala țării, cel din cartierul Giulești. Înclin să cred că și atunci, și acum, tot din cauza neseriozității celor care – potrivit jurământului lui Hipocrate – ar trebui să știe totul și… mai mult decât atât în privința salvării de vieți omenești, s-au prăpădit doi sportivi tineri. Nici atunci, dar nici acum, la atâția ani distanță, jurământul nu a funcționat!

Știm doar să vorbim, să vorbim, să tot vorbim iar. Dar – oare de ce? – mereu degeaba. Suntem martorii atâtor tragedii, acum am pierdut un cap de familie, care nu-și va mai vedea niciodată soția și fetița. Chiar și mai trist și dureros, nici pe băiețelul care i se va naște peste patru luni. Cum i se va explica vreodată copilului de ce – idol al oricărui fiu – tatăl lui a trecut, odată, în lumea celor drepți? I se va spune că așa a fost să fie? Că așa i-a fost soarta? Nu, nu trebuia să fie așa, nu trebuia să se înjâmple! Nu destinul sumbru l-a adus pe Patrick în România să joace fotbal. A venit din plăcere, pentru a arăta ce poate. Și putea, slavă Domnului!

Și numai 1% speranță de viață dacă exista penhtru el, atunci trebuia transformată în 100% de cei care se autointitulează profesioniști. Cei chemați să facă și imposibilul posibil! Așa cum s-a întâmplat, odată, în Anglia, într-un meci de Premier League, acolo unde s-a salvat o viață ca și pierdută. Cu siguranță, se vor „tăia capete”, se vor lua măsuri, se vor face planuri etc. Până se va uita iar totul. Și de Tabarcea, și de Vrăbioru, și de Hâldan, și de atâția alții. Și într-o zi se va întâmpla din nou. Încă o tragedie. Și iar vom vorbi, vom vorbi, vom tot vorbi… Mereu degeaba!