Ziua în care a „murit”, de fapt, Petrolul…

Dragos Trestioreanu -

Când am scris editorialul de ieri, comentând informația postată de www.jurnalulph.ro, în exclusivitate, potrivit căreia fostelor glorii ale Petrolului nu li s-a dat un răspuns în timp util – prefer această formulare, câtă vreme nu am dovezi irefutabile că ar fi existat cineva care s-ar fi opus folosirii sălii de conferințe de la arena Ilie Oană – cu privire la organizarea unei conferințe de presă, mi-am zis că mintea cea de pe urmă va opera astăzi. Și uite că n-a operat! Imaginile cu acele scaune târâte de nu știu unde, pentru a fi așezate, la peste 30 de grade Celsius, în aer liber, în fața statuii întemeietorului ADEVĂRATULUI PETROLUL, m-au cutremurat. Mi-au indus un sentiment nu de frustrare, ci de maximă revoltă. OK, solicitarea scrisă a fost depusă cam târziu. OK, era vineri după-amiază. OK, venea week-end-ul. OK, cine trebuia să decidă avea dreptul și la zile libere. Dar, când îți cer ceva – nu cine știe ce, totuși – oamenii care au adus glorie orașului, acolo, pe gazon, oamenii care i-au purtat numele prin lume, oameni, unii dintre ei, al căror record, să-i zic așa, este acela de a fi fost singurii din România care au învins-o, aici, la Ploiești, pe campioana campioanei mondiale din 1966 – Liverpool FC, din Anglia, faci orice ca să-i onorezi. Nu te mai cramponezi de lipsa tarifelor sau de nu mai știu eu ce. Îi primești acolo, pentru că tot acolo au jucat și pentru PLOIEȘTENI, nu numai pentru dumnealor! Oriunde în lumea adevărată, a nu te închina la icoane este blasfemie. Iar a mai și trage și în direcția lor – o veritabilă tragedie!

Sincer, după atâta scandal, după atâtea șicane, după atâtea acuze, după atâta rea-voință, pe șleau, mă încearcă și un sentiment scârbă, una peste alta. Unul pe care nu mi-l pot reprima nici cu toata producția de lămâi de pe glob! Mă doare că toți cei care au în ADN – ca să folosesc o formulă la modă – Petrolul s-au divizat în ultimele zile, ajungându-se până acolo încât s-au spus vorbe grele despre înșiși cei care au construit Petrolul, care l-au înălțat! Și-acum, pe trupul lui se lasă urme de sânge! Și nu mă refer aici la proiecte, ci la susținătorii lor. Această schizmă este cel mai mare rău care i se putea face echipei de suflet. Suporterii nu trebuie niciodată să tragă fiecare la altă căruță, ci doar să discearnă, în deplină cunoștință de cauză, care este calea cea mai bună de urmat. Și s-o decidă numai ÎMPREUNĂ! Fără vreun interes. Nu să facă alegeri după cum le-ar impune cineva. Am încredere – am avut mereu, de altfel – în IQ fanilor de a discerne acum așa cum trebuie. Am încredere că tot ce s-a întâmplat azi sau zilele trecute, cu cuvinte otrăvite slobozite în direcția idolilor dintodeauna, a fost doar o scăpare a hățurilor, o explozie a nervilor defulați de adrenalina scăpată de sub control.

Privesc și sunt uimit cum au apărut acuzații că, în spatele unui proiect, ar sta influențele politice, că ar fi fost acaparat de sfera politicului, mai exact. Este cea mai mare jignire adusă fostelor glorii, o neîncedere totală în inteligența unor oameni care au făcut facultăți pe bune, altădată, care pot ține un discurs decent, care sunt sinceri, care nu vor decât binele Petrolului. Un bine așa cum este văzut de către ei. Poate nu înțeles perfect, dar exprimat cu maximă franchețe. Dacă am sta strâmb și am judeca drept, am înțelege că, de fapt, ambele proiecte vor același lucru: un Petrolul susținut financiar în mod legal. Însă, o tabără spune că nu există normele de aplicare pentru un suport material din partea municipalității și că-i musai nevoie de un SA sau ONG, pentru a se putea vărsa banii de către oameni de afaceri interesați. Oameni care – nota bene – ar fi trebuit deja să-și deconspire intențiile. Se replică, însă, că nu ar putea s-o facă numai după ce marca, numele, sigla etc. vor reveni la primărie. Abia atunci, ci nu mai înainte. Un fel de abia atunci poate să urmeze pasul doi. Mă așteptam ca persoane care își arogă rolul de a pune în mișcare un proiect ambițios să fi înțeles că la un pas doi o să fie mult mai greu de trecut, decât și-ar putea închipui. De ce? Simplu, fiindcă am certitudinea că, o dată arsă, municipalitatea va sufla și în iaurt și va face totul pentru nerepetarea unui „caz Daniel Capră”. Poate tocmai de aceea, cineva s-o fi gândit la… eliminarea oricărei concurențe? Întreb și eu, nu dau cu parul.

Obligându-le pe fostele glorii – Mircea Dridea, Virgil Dridea, Eduard Iuhas, Alexandru Pall, Octavian Grigore, Vasile Cosarek, Ion Cojocaru, Decu Crângaşu, Constantin Pancu, Nicolae Nuţă, Sandu Pitulice, Nicolae Ruse, Gheorghe Mârzea,  Paul Guşă, Gabriel Călin, Nicolae Constantin şi Eusebiu Tudor, cu Puiu Dridea venind sprijinit într-o cârjă, iar Pitulice și Ruse învoindu-se de la serviciu, la București (!) – să stea pe la uși, pe la porți, sub soare, cei care le-au tratat astfel merită să fie admonestați. Dacă nu chiar să se aștepte la oprobriu. Există și un spirit al legii, nu numai litera ei! Oameni buni, cei batjocoriți azi sunt cei care au scris, mai mult sau mai puțin, istoria Petrolului, cei care ne-au bucurat, o viață întreagă, ochii, cei care care ne-au făcut să plângem de bucurie sau de tristețe, atunci când a fost cazul, cei care vor fi mereu MOUNUMENTE ALE PLOIEȘTIULUI! De aceea, astăzi, 4 iulie 2016, este ziua în care, de fapt, a „murit” Petrolul! Și odată cu el a… „murit” și autorul acestor rânduri! Nu va mai „auzi” reacțiile negative, pentru că un… „mort” nu mai simte nimic! Nici măcar… adio nu mai poate spune!