Cea mai bună fotbalistă prahoveancă “all time” își împarte pasiunea între Petrolul și… Rapid! Mihaela Merlan: “M-am simțit la cele două finale jucate de mine în Cupa României de parcă ar fi fost cea din 2013 a găzarilor mei!”

Dragos Trestioreanu - dec. 29, 2021

Ultimul din seria “mega-interviurilor” anului 2021 oferite siteului www.gazetaph.ro a fost rezervat unei fete deosebite, nu numai o fotbalistă talentată și laureată, ci și o tânără cu un IQ care “distruge” mitul, nemeritat, de altfel, că în sportul rege nu trebuie să ai cine știe ce IQ! Profesoară de educație fizică și sport, dincolo de arene, Mihaela Merlan – cea mai bună fotbalistă prahoveancă “all time” – a oferit o mostră de sinceritate, fiind când spirituală, când adoptând un ton serios. A spus lucrurilor pe nume, nu a fost deloc diplomată, cum se mai întâmplă în astfel de situații, și astfel a ieșit un dialog savuros, unul care sunt convins că va fi mult gustat de către vizualizatori. Sper, totodată, că vor gusta și vestimentația intervievatei, în ton cu Sărbătorile de Iarnă, fiind și un mod al domnișoarei Merlan de a le ura prahovenilor ei: “La mulți ani!” și „An Nou fericit”.

Mihaela, sau Mitzy, așa cum îți spun apropiații, te știu de pe vremea când nu lipseai din arena Ilie Oană la meciurile Petrolului, cele în care la echipa favorită jucau Teixeira, Pecanha, Alcenat, Geraldo, Guilherme, Albin, de Lucas, Bokila, Younes, Hoban, Mutu și alte vedete ale Ligii 1, de pe vremea aceea. Totuși, niciodata nu te-am intrebat de ce o fată de 17-18 ani era atât de pasionată de fotbal. O fac abia acum, mea culpa…

Mihaela MERLAN: Pasiunea pentru fotbal nu mi-a apărut la vârsta de 17-18 ani, ci încă din copilărie. În clasa a patra, fugeam de la ore, pentru a merge pe terenul școlii, la un fotbal cu băieții! Bineînțeles, asumându-mi riscul pedepselor primite de la domnul învățător, pentru ceea ce făceam. În prima parte din perioada liceului, am practicat atletismul, dar nu pentru mult timp. Simțeam că locul meu nu-i acolo. Chiar dacă, și acolo, procedam la fel ca în școala primară. Adică, „trișam” la antrenamente numai pentru a termina mai repede și a merge, apoi, să joc fotbal!

Ai început să practici sportul rege la o echipă din județul tău natal, Prahova. CS Brazi se numea, nu-i așa? Când ți-a venit ideea de a juca și cine te-a orientat spre Brazi? Ce antrenori ai avut acolo?

M.M.: După cum am mai zis, pasiunea pentru acest sport, denumit “rege” pe bună dreptate, zic și eu, a fost încă din copilărie. Nu m-a îndrumat cineva către fotbal, numai auzisem că există echipe de fotbal feminin. Și printre care una era chiar în județul natal. Deși era visul meu să fac fotbal, nu mă gândeam chiar că voi ajunge, cândva, să îl practic într-un cadru organizat. Am mers întâmplător, mai mult de curiozitate, recunosc, la un antrenament al echipei CS Brazi. Și-uite așa a început totul! A fost un episod haios atunci, unul care mi-a rămas în memorie: antrenorul m-a întrebat pe ce post îmi place să joc, iar eu, aflându-mă pentru prima dată acolo, m-am simțit… prinsă în ofsaid,  la întrebarea aceea! Am lucrat cu trei antrenori în perioada în care am jucat la Brazi. Unul era fostul mare petrolist Eduard Iuhas, iar ceilalți doi, Mircea Hagianu și Mihai Dinu.

Cum era privită o domnișoară de către alți practicanți ai fotbalului, bărbați, desigur? Domina prejudecata că femeile sunt bune numai la cratiță ori se mai schimbase optica între timp?

M.M.: Părerile erau împărțite. Cei apropiați m-au susținut mereu. Însă, bineînțeles, marea majoritate, pe vremea aceea, avea păreri de genul „Ce să cauți tu la fotbal ?”, „E pentru băieți”. Ori abia așteptau să audă despre vreo accidentare, oricât de mică, pentru a mă „înțepa” cu niște replici precum „Ți-am spus că nu e de tine” sau „Dacă ți-a trebuit fotbal…”. Nu mă afecta însă nimic din ceea ce auzeam. Probabil, băieții care spun că locul fetelor este la cratiță sunt tocmai aceia cărora le este frică să nu se dovedească – de ce nu? – că poate fi cineva mai priceput decât ei tocmai la singurul sport, pentru mult timp, „dedicat bărbaților”! Sau – iar, de ce nu? – să fie teama de a nu le fi „faultat” orgoliul masculin, pe la vreo miuță… mixtă!

De la CS Brazi, ai trecut în județul vecin de la Vest, Dâmbovița. La CSȘ Târgoviște, mai precis. Ce te-a atras acolo? De ce nu te-ai dus în orașe mai mari, care aveau echipe de fete? La  Cluj, București, Timișoara, de exemplu…

M.M.: Da, după ce echipa de la Brazi s-a desființat, am plecat la CSȘ Târgoviște. Am ajuns acolo deși destinația pe hârtie era… alta! Am semnat cu Olimpia Cluj, însă ne-am înțeles, de comun acord, pentru un împrumut la formația din Târgoviște. Chiar nu știu dacă nu eram pregătită pentru a merge la Cluj sau pur și simplu… nu îmi doream asta! Mai aproape de adevăr a fost că am vrut sa fiu mai aproape de casă. Pe-atunci, nu aveam de gând să merg așa de departe de Prahova, așa cum avea să se întâmple mai târziu.

Cu echipa din Târgoviște ai cucerit cel mai important trofeu din cariera ta de până acum, Cupa României. Chiar, câți ani numără până în prezent cariera ta? Cum ai trăit acea finală, desfășurată pe fosta arenă principală din Sfântu Gheorghe? Și cum a fost adversara de atunci a voastră din ultimul act al așa-zisei competiții KO?

M.M.: Mi-am început cariera în 2011, deci sunt 10 ani, deja. Într-adevăr, cel mai important trofeu de până acum, dar sper sa nu rămană și unicul, este acela din 2018. Ironia sorții a făcut ca adversara de-atunci sa fi fost tocmai actuala mea echipă, Heniu Prundu Bârgăului. Nu știu, nici acum, dacă pot caracteriza prin cuvinte ceea ce am trăit acolo. Pot totuși să afirm că a fost pentru mine un meci cu o încărcătură emoțională mare. Dar, nu doar pentru faptul că era o finală de cupă, ci și pentru că eu știam, la acel moment, că următoarea destinație pentru mine va fi… Heniu Prundu Bârgăului! Mă înțelesesem verbal, de câteva luni, cu oficialii de la acea echipă. Dar, cu toate acestea, am dat totul în acel ultim act! Mi-am apărat culorile pentru care – și în care – jucam. Așa cum am putut eu mai bine, atunci, și mi-am respectat astfel clubul la care eram legitimată. Fără falsă modestie, sunt mândră de faptul că am fost desemnată „jucătoarea finalei”! Astfel, apreciez că mi-am făcut foarte bine treaba. Singurul regret ar fi că respectul a fost oferit exclusiv din partea mea! Însă, nu vreau sa intru în detalii, acum… Am trăit clipe minunate în finală, dar o parte din sufletul meu nu se putea bucura pe deplin de vreme ce știam că, în vestiarul de lângă noi, plângeau… viitoarele mele coechipiere!

Apoi, te-ai transferat, după ce terminaseși (și) Facultatea de Educație Fizică și Sport, la Târgoviște, deci din Muntenia, tocmai „sus”, în Ardeal, la Heniu Prundu Bârgăului. Această echipă este, în materie de fotbal, mândria județului Bistrița-Năsăud, în afara celei de handbal feminin denumită Gloria Bistrița. Ce te-a determinat, atunci, să pleci atât de departe de casă? Nu erau alte echipe mai aproape de Coțofenești, acolo unde au domiciliul părinții tăi, care era și al tău până când ți-ai început „călătoria” în lumea fotbalului?

M.M.: Heniu a fost o provocare pentru mine. Nu am ales echipa pentru cât de departe sau de aproape era de casă, ci numai deoarece așa am simțit în acel moment. Acasă, mai spuneam că o sa plec la Bistrița să joc, dar nimeni nu mă lua în serios. Asta până când nu a fost ceva concret. Mi-am pus în minte că acolo voi merge și așa am și făcut, fără a mă gândi măcar ce va fi dacă nu m-aș adapta. M-am bazat pe vorbele auzite cum că ardelenii „îs oameni faini”. Și chiar așa a și fost. Recunosc cu mâna pe inimă că nu am dat greș deloc cu alegerea făcută!

Locuiești, te antrenezi și joci, pe teren propriu, într-o localitate în care mai există și alte formații sau Heniu este singura atracție locală? Evoluezi de câtva timp la Prundu Bârgăului, am văzut imagini care dovedesc clar ce arenă cochetă există acolo, pe ce gazon combateți și ce peisaj mirific există de jur-împrejur. Plus că, echipa este pe locul al doilea în Liga 1 feminin, după cum sună denumirea oficială a primului eșalon. Crezi că șederea ta acolo se va prelungi sau ai alte planuri?

M.M.: Este adevărat că avem condiții bune și propria noastră bază sportivă. Cred că este un avantaj pentru noi faptul că Heniu este cam singura atracție locală. Da, deja este al patrulea sezon la echipa din Prundu Bârgăului. Dar pe unul l-am ratat, de fapt, din cauza accidentării pe care am suferit-o, cea care a condus la o intervenție chirurgicală la ligamentele genunchiului stâng, suportată la o clinică din Târgu Mureș. Nu îmi fac planuri pe termen lung, fiind – de fapt – o superstiție a mea. Astfel încât, nu pot spune, în acest moment, pentru cât timp voi mai juca la Heniu. Cred că oamenii sunt mult mai fericiți din momentul în care renunță să-și mai controleze strict viitorul!

Cu trupa de la Prundu Bârgăului te-ai remarcat nu numai în campionat, ci și în finala Cupei României, a două bifată de către tine până în prezent, cea contra Olimpiei Cluj, de pe reconstruita arenă de la Arad, „Francisc Neuman”. O finală, din nefericire, pierdută în fața campioanei naționale, dar numai după prelungiri! Ai fost până la această vârstă, 25 de ani (scuze, dar în presă se oferă obligatoriu și vârsta indiferent cui!), în atenția vreunui lot național?

M.M.: Acea finală a fost pierdută dramatic, da, așa a fost. Însă, îmi place să caut și părțile bune din orice lucru. Atunci, am câștigat „inimile” multor persoane care ne-au privit din fața micilor ecrane. Au fost clipe de la extaz la agonie! Totuși, m-am simțit la cele două finale jucate de mine în Cupa României de parcă ar fi fost cea din 2013 a găzarilor mei (n.r. – Petrolul-CFR Cluj 1-0, pe „Arena Națională”)! Cât despre loturile naționale, am avut convocări la cele de junioare. Poate că și acea accidentare mai gravă m-a „frânat” cumva și am ieșit, firesc, din atenția selecționerilor!

Ai terminat Facultatea de Educație Fizică și Sport, ești profesoară, până la ce vârstă ți-ai propus să fii jucătoare activă? Ai opta pentru a juca fotbal și a fi și cadru didactic sau nu? Mai speri la echipa națională?

M.M.: Nu cred că există o vârstă-limită până la care poți să joci. O voi face, de fapt, atâta timp cât îmi va permite corpul. Însă, e clar că mă voi gândi, pe măsură ce trece timpul, și să îmi întemeiez o familie. Îmi surâde însă ideea de a fi și jucătoare activă, și profesoară de educație fizică și sport. În paralel, de ce nu? Da, chiar nu aș spune nu! Altfel, mărturisesc că nu am sperat niciodată la echipă națională de senioare! Mai exact, nu la așa ceva mă gândesc atunci când intru pe teren. Încerc numai să îmi fac treaba, mereu, cât mai bine posibil. Să joc adică bine pentru echipa de club, iar dacă e să vină vreo convocare, vreodată, o să primesc cu bucurie vestea. Dar, nu pot spune că trăiesc, o repet, cu speranța convocării la echipa națională!

Ești prahoveancă, ești fană a Petrolului, joci pe spatele tricoului cu numărul 80, cel al idolului tău fost „lup”, Filipe Teixeira, ai evoluat, tot ca mijlocaș dreapta, la CS Brazi, apoi ai dat goluri pentru trupe din Dâmbovița și Bistrița-Năsăud. Visezi să te întorci acasă și să evoluezi, odată, la o echipă feminină denumită precum cea pe care o simpatizezi de ani buni? Din vara lui 2022, Petrolul va înscrie în campionat o formație „U 15” de fete, selecționată și antrenată de Cristian Iordache. Ți-ar plăcea să pregătești și tu vreodată, aici, o trupă de fete, de junioare sau de senioare? În afară de Petrolul, mai simpatizezi și alte echipe de fotbal din România și din străinătate?

M.M.: Da, este adevărat că port pe tricou numărul 80, al idolului meu, Filipe Teixeira. Nu am făcut școala de antrenori, dar nu aș elimina din calcul această variantă, ca una de viitor. Totuși, spre surprinderea dumneavoastră, nu cred că mi-aș dori să antrenez o echipă de fete! Mai degrabă, aș opta pentru una de juniori, de băieți, și ai Petrolului, bineînțeles! Motivul pentru această alegere e simplul fapt că este mult mai greu de lucrat cu fetele. Am observat asta fiind implicată direct in fenomen. Deși, în mod normal, ar trebui să țin partea sexului frumos – ce modestă sunt! -, cu „părere de rău” cred că acesta este adevărul (n.r. – râde). Cât privește alte echipe pe care le simpatizez, din străinătate este Liverpool, iar din țară, apreciez Rapidul, asta mai ales pentru galeria minunată a lor. La Rapid l-am observat și pe Teixeira prima oară. Meritul este al fratelui meu Gabriel, și zic așa ceva deoarece el urmărea mereu cu sufletul la gură meciurile Rapidului. Știu că nu le va conveni multora dintre prahovenii mei, Rapidul fiind o rivală tradițională, dar nu pot fi ipocrită, nu-i așa?

Foto: arhivă personală și Facebook Heniu Prundu Bârgăului