O lucrare de excepţie despre o aşezare prahoveană

Constantin Dobrescu - nov. 14, 2016

Masiva lucrare dedicată comunei Jugureni, apărută în anul 2015, realizată de istoricul Viorel Șoldea, are 270 pagini și este structurată în numeroase capitole, reflectă pe baza unei bogate bibliografii istoria fabuloasă a acestei așezări.

Cercetător și prețuitor ca nimeni altul al arhivelor, Nicolae Iorga, în activitatea sa de strângere și publicare a izvoarelor in vederea elaborării unor monografii de amploare a întreprins vaste cercetări arhivistice în țară dar și în străinătate. Pasiunea față de trecut l-a îndemnat să se oprească în fiecare așezare românească pentru că așa cum spunea marele savant ‚”fiece loc de pe pământ are o poveste a lui, dar trebuie să tragi bine cu urechea ca s-o auzi și trebuie și un dram de iubire ca s-o înțelegi”. Aceste cuvinte ne-au venit în minte citind lucrarea istoricului și prietenului Viorel Șoldea.

La fel de importante sunt anexele, ce cuprind peste 150 de documente referitoare la această așezare, o bogată iconografie, dar mai ales și o bibliografie care a stat la baza documentării în vederea realizării acestui demers științific.

Lucrarea reprezintă mai mult decât o simplă abordare descriptivistă a unei așezări prahovene sau eventual o succintă incursiune în istoria ei.

Pentru mine, cel căruia îi revine onoarea de a prezenta această carte, este o adevărată sărbătoare de suflet și de spirit.  Citind lucrarea cu mare emoție mi-am adus aminte de faptul că rosturile mele profesionale mi-au purtat pașii și prin această așezare. Ca o profesiune de credință trebuie să menționez că nu mi-a rămas așezare prahoveană pe vare să nu o fi „călcat” de cel puțin 2-3 ori în activitatea mea profesională.

De la început țin să precizez că am rămas fermecat de locurile pitorești și de istoria bogată a acestora. Mergând de multe ori la Pârscov, unde aveam un prieten, fost coleg de facultate la Iași, profesorul Dan Scoroșanu sau să vizitez casa memorială Vasile Voiculescu din Pârscov, preferam să merg prin Jugureni, prin magnifica pădure din Marginea Pădurii așezată la granița dintre cele două județe, Prahova și Buzău, și mai ales printre podgoriile încărcate de rod și care fac faima viticolă a zonei.

Lucrarea este expresia faptului că fenomenul istoriografic local, ca parte integrantă a istoriografiei naționale – în calitate de componentă distinctivă a culturii – continuă să existe cu toate greutățile eternei perioade a tranziției de toate felurile.

Lucrarea datorată unui istoric cunoscut și un cadru didactic de excepție este realizată conform normelor științifice în vigoare, cu o răbdare de benedictin.

Acest demers este scris cu abnegație și onestitate care excelează prin ținuta academică și cu mare valoare științifică intrinsecă.

Autorul arată că numele așezării ai cărei locuitori își spun cu mândrie jugureni ar proveni de la jug, cunoscutul sistem de harnașament folosit pentru vitele mari. O altă ipoteză vehiculată este aceea că numele așezării l-ar fi dat ardelenii care s-au așezat în zonă. Ei ar fi botezat așezarea pornind de la unitatea de măsură a suprafeței – jugăr, cel unguresc de o,436 ha, cel latin de 0,5775 ha.

Localitatea mai apare în documentele medievale și sub numele de Jigorani, Jugăreni, Jăgorani sai Jigoreni. Deasemenea autorul dă explicații pertinente referitoare la denumirile istorice a satelor din componența comunei Jugureni ca Boboci, Marginea Pădurii, Fintești, etc. Deasemenea sunt evidențiate caracteristicile geologice și morfologice, chimice, pedologice, flora, fauna, etc.

Am apreciat ca foarte plastică și pitorească denumirea pe care autorul o dă așezării Jugureni de a fi o Elveție în miniatură, un adevărat castel al apelor. De exemplu pârâul Zidului care izvorăște în apropiere de punctul Stufăriș are un debit bogat și dacă ar fi fost captate „comuna ar avea apă curentă la robinetul din casă”. Păcat că așa zisa vrednicie a oamenilor nu este decât vorbă goală, ar trebui să vină Uniunea Europeană și trupele NATO să facă această lucrare.

Cu plăcere constat că istoricul Viorel Șoldea găsește similitudini între peisajul natural al comunei Jugureni cu cel din zona nordului calcaros  al Angliei sau Țara Galilor unde bulgării de calcar delimitează loturile de pășune ale locuitorilor sau faptul că zona este bogată în bulgări de sare la suprafață folosită în vechime de oameni pentru consumul propriu sau pentru alimentația animalelor.

De zona care face obiectul lucrării se leagă și numele a trei domnitori ai Țării Românești și anume Mihnea Turcitul (1577-1583), Radu Mihnea care a domnit de mai multe ori în cele două țări române și Alexandru Coconul (1623-1627) fiul lui Radu Mihnea, fiind ultimul dintre Basarabi. Atât Radu Mihnea cât și fiul său Alexandru Coconul Basarabi prin tată și originari din Jugureni prin doamna Neaga și Voica Vișa.

Într-un capitol   aparte, autorul reușește să desprindă adevărul de legenda Doamnei Neaga soția lui Mihnea Turcitul. Dacă în primul veac de la întemeierea domniilor voievozii români au încercat să-și găsească soții de rang cel puțin egal încasele princiare din țările vecine. Nu s-a perpetuat însă o cultură severă care să impună ca soțiile domnilor să fie la rândul lor de sânge domnesc. Atunci când Mihnea Vodă domnul Munteniei se căsătorea cu Neaga fiica unui logofăt din părțile Jugurenilor, mama acestuia încerca să se consoleze cu ideea că „bărbatul dă preț femeii” și că „orice ar fi fost Neaga înainte, va fi de acum Doamna țării”.

De existența Doamnei Neaga în zonă vorbesc numeroase toponime ca Poiana doamnei Neaga, Crucile Doamnei Neaga, iar puternica ei personalitate s-a păstrat în numeroase legende, ar fi fost ctitoarea Mănăstirii Ciolanu, de construcții în zona Valea Scheilor –Boboci,  a schitului Cârnu, etc. Atât documentele istorice cât și tradiția vorbesc de faptul că de aceste locuri era legat și Mihai Viteazul, prin împrejurimi s-a desfășurat și lupta de la Năieni cu polonezii în ziua de 12 septembrie 1600. Documentele menționează că Mihai Viteazul a campat într-un castru cu numele Restezs.

Autorul abordează în mod profesionist contribuția atâta cât a fost a locuitorilor din Jugureni la marile evenimente ale devenirii noastre naționale, Unirea din 1859, războiul de neatârnare, Marele Război care ne-a adus Unitatea Națională prin montarea la Coroana României a strălucitelor briliante lipsă Bucovina, Basarabia și Transilvania, contribuția de sânge a celor din Jugureni la lupta împotriva bolșevismului rusesc dușmanul de moarte al românismului, etc. Prin zona Jugurenilor prințul Nicolae și-a găsit aleasa inimii, pentru care a luptat și a pătimit. Cea care i-a furat inima a fost tohăneanca Ioana Dumitrescu Doletti, cu care s-a căsătorit în toamna anului 1931. Atitudinea prințului Nicolae prin renunțarea la toate prerogativele stabilite de Statutul Casei Regale ne aduce aminte de situația regelui Angliei Eduard al VIII-lea care în decembrie 1936 abdică în favoarea fratelui său George al VI-lea din motive sentimentale, ceea ce denotă demnitate și mai ales tărie de caracter.

Autorul combate aserțiunea privind distrugerea registrului de stare civilă unde se trecuse căsătoria prințului Nicolae cu Ioana Doletti. Manifestându-și dragostea de frate, prințul Nicolae participă în anul 1953 la funeraliile regelui Carol al II-lea la Lisabona, în timp ce fiul acestuia Mihai nu a participat.

O întrebare care frământă o parte dintre români este și aceea care ar fi fost soarta României dacă pe tronul țării ar fi fost prințul Nicolae? Greu de prevăzut. Un răspuns a încercat să ne dea istoricul Gh Buzatu care în 1990 a publicat și comentat memoriile prințului Nicolae. Autorul relevă și admirația prințului Nicolae față de filozoful Mircea Eliade și sprijinul material pe care prințul l-a acordat Mișcării de rezistență a românilor din exil.

Foarte reușit, plin de nerv este și medalionul dedicat conservatorului Alex Marghiloman care era proprietarul moșiei Datco din Jugureni. Interesant este că autorul oferă mai multe date biografice privind familia Marghiloman decât orice alt istoric știut.

Nu putem trece ușor și peste un alt eveniment tragic, cum este carambolul de cale ferată de la Vintileanca din 1923. Autorul aduce și aici informații noi, menționând că celebrul acar Păun era din Jugureni.

Un alt capitol interesant din economia lucrării este cel care prezintă Stațiunea balneară Băile Boboci. Menționez că această localitate se mai numea și Rumceni, iar apele stațiunii aveau proprietăți curative cu efect benefic. În anul 1827, domnitorul Grigore D. Ghica care avea o moșie în zonă a vizitat băile Boboci, recomandând familiei Crăciunescu proprietara satului să amenajeze aceste izvoare. Prin testament, Ion Crăciunescu a lăsat moștenitorilor săi resursele materiale pentru a amenaja stațiunea, în care scop a fost înființată o epitropie.

Scrisă cu acribie și pasiune și cu haz, lucrarea distinsului istoric Viorel Șoldea căruia nu-i lipsește și talentul literar este o premieră a genului și constituie un frumos exemplu și un îndemn pentru demersuri similare.

Bogăția de informații, forma în care sunt prezentate și savoarea limbajului fac din această carte un eveniment editorial, care evident solicită și un public avizat în stare să guste acest gen de istorie. Volumul atrage atenția și prin prezentarea grafică elegantă, care merită și ea o mențiune.

Viorel Șoldea este  un istoric înzestrat cu răbdare, curaj și competențe speciale cerute de investigațiile de arhivă. Nu este puțin lucru să cotrobăi prin colbul documentelor vechi, să descifrezi pagini acoperite cu o scriere veche, să studiezi pitace domnești, foi de zestre, socoteli domestice, testamente, monitoare oficiale, rapoarte administrative și alte hârțogării aparent neinteresante.

Să scoți din toate acestea tot ce este semnificativ, să organizezi un noian de informații, să realizezi un tablou viu, veridic și pitoresc care să devină o sursă de reflecție și termen de comparație pentru contemporaneitate.

Curiozitatea intelectuală și spiritul neobosit în cercetare au reprezentat constante în biografia profesorului Viorel Șoldea.

Autorul folosește ceva din metoda și stilul Barbarei Tuchman, care alături de verva și spiritul cu care ne-a obișnuit, dă consistență și valoare demersului său științific. Prin această lucrare, autorul incită cu folos la instituirea unui itinerariu domnesc care să cuprindă neapărat și Jugurenii Prahovei.

Este tonică dorința unor cărturari din provincie de a racorda valorile locale integrabile în sinteza istorico-culturală a națiunii.

O bună iconografie și o bibliografie selectivă sporesc interesul lucrării. De fapt, lucrarea datorată lui Viorel Șoldea face parte din categoria monografiilor dedicate satelor  elaborate nu numai de un istoric ci și de un fiu al așezării respective legat profund de acea comunitate. Cu această carte se verifică încă o dată un adevăr a scrie o carte bună de istorie popularizată (pe înțelesul tuturor) e, din multe puncte de vedere, o misiune mai dificilă decât a întreprinde o erudită cercetare științifică.

Iată prin urmare o scriere care ea însăși cuprinde un model de destoinicie, o scriere care, folosind cuvintele lui Emerson poate ocupa „în viața noastră același loc cu părinții, cu cei dragi și experiențele mari”.

Având în vedere imensul serviciu cultural pe care istoricul Viorel Șoldea l-a făcut comunității din Jugureni se cuvine ca și factorii de decizie din fruntea comunei să-l declare cetățean de onoare deoarece acesta merită din plin această onoare, deoarece a realizat o lucrare despre o așezare obișnuită prahoveană populată cu țărani, cei care au asigurat noblețea sufletească a neamului, acel țăran care ne-a înfrumusețat istoria, care a dat lumii pâine și bucurii și trăinicie.

În viitoarea enciclopedie a istoriografiei prahovene care este o necesitate, nu trebuie să lipsească numele istoricului Viorel Șoldea, adevărat sfânt al muncii pe ogorul Muzei Clio.