O monografie de excepţie despre Republica de la Ploieşti

Constantin Dobrescu - mai 17, 2016

Prof dr. Constantin Dobrescu
Începutul lunii mai –luna florilor – mi-a produs o mare bucurie științifică și anume am intrat în posesia unei valoroase lucrări despre implicarea concitadinilor noștri în complotul politico-militar din 8 august 1870, care nu a reușit din mai multe cauze obiective și mai ales din cauza infatuării exuberantului Al. Candiano-Popescu.
Această lucrare, realizată după toate canoanele academice, o recomand cu căldură tuturor ploieștenilor dornici să cunoască istoria adevărată, nu pe cea romanțată a urbei noastre.
Această carte, împreună cu cea datorată istoricului Alex. Mihai Stoenescu privind istoria loviturilor de stat din România, dau imaginea obiectivă și completă a ceea ce a însemnat mișcarea antidinastică ploieșteană din 8 august 1870. Restul lucrărilor istoricilor locali, cu excepția prof. univ. Dr. Ion St. Baicu, sunt simple compilații tributare perioadei în care au fost scrise.
Lucrarea de care ne ocupăm, este opera Silviei Marton, doctor în științe politice la Universitățile din București și Bologna (Italia), profesor universitar la București și Avignon (Franța). Nu intrăm în amănunte, dar ținem să menționăm că autoarea are o carte de vizită științifică și profesională impresionantă.
Lucrarea este apărută în condiții grafice de excepție la presigioasa editură Humanitas în colecția Istorie, Societate și Civilizație.
Autoarea încadrează în mod judicios și corect evenimentul de la Ploiești nu numai în context național, dar mai ales european, pe baza unor impresionante lucrări edite și inedite, interne și externe. Autoarea valorifică rezultatele cercetărilor istoricilor ieșeni, care s-au ocupat de această problemă și anume: Gh. Cliveti, Alex. Zub, Dumitru Ivănescu, Ploscaru Cristian, Platon Florin Alexandru, Mihai Timofte, Vasile Russu, etc. Această impresionantă listă de istorici ieșeni, atât de la Universitate cât și de la Institutul A.D. Xenopol, arată că perioada de început a domniei prințului Carol I, este la loc de cinste în preocupările lor științifice și academice. Au fost folosite, de asemenea, lucrările istoricilor bucureșteni Sorin Liviu Damean, Apostol Stan, Anastase Iordache, Mircea Iosa. Constat cu plăcere că autoarea nu neglijează contribuțiile specialiștilor în istorie locală. Ne referim, în primul rând la valoroasele lucrări ale prof univ dr Ion St Baicu, precum și la cele ale regretatului director al Arhivelor dâmbovițene, Alexandrescu Mircea, ale muzeografului târgoviștean Gabriel Mihăescu, care a pus în circuitul științific documente inedite despre subiectul abordat sau Vlad Dan Radu despre procesul de la Târgoviște.
Autoarea ne prezintă cu obiectivitate evenimentul din 8 august 1870, care cu greu poate fi eliberat din registrul comic în care l-a fixat Caragiale în schița Boborul, din 1896 și în piesa Conu Leonida față cu reacțiunea. Pentru autoare, acest episod face parte din mișcările antidinastice și republicane inițiate de liberalii radicali munteni, roșii, care de fapt reprezintă o profundă criză constituțională. Liberalii reproșau lui Carol intenții dictatoriale. Prin acțiunile din august 1870 se căuta să se rezolve și preponderența în cadrul statului între liberali și conservatori. Cu toate că beneficiase de sprijinul lui Napoleon al III-lea la venirea pe tronul României, principele Carol devenea indezirabil în ochii Franței pe măsură ce puterea și influența Prusiei creștea pe continent. Scenariul acțiunii din august 1870 era sprijinit din Occident. Liberalii radicali considerau conjunctura internațională favorabilă și ei au organizat lovitura și din loialitate pentru Franța și din dorința de a continua la București, vechiul ideal de la 1848, republicanismul.
Episodul de la Ploiești, punct culminant al seriei de acțiuni antidinastice și anticonservatoare a avut rol important în asigurarea regimului constituțional instituit prin Constituția din 1866.
În perioada de început a domniei lui Carol I, I.C. Brătianu l-a manipulat pe acesta orientându-l spre cucerirea independenței, zgândărindu-i orgoliul. Astfel Brătianu afirma că un reprezentant al Casei de Hohenzollern nu putea admite să fie vasal sultanului turc.
Practic, primele contestări ale dinastiei încep în anul 1869. După ce anii de început ai domniei lui Carol sunt relativ liniștiți, deoarece radicalii erau la putere, pentru ca moderații și conservatorii să intre în grațiile lui Carol.
Încă din 1868 se urzeau planuri de răsturnare a lui Carol mai ales în Moldova. La Bacău, prefectul județului, Scorascu dă de urma unei organizații alcătuită din liberali, care nici mai mult, nici mai puțin, urmăreau suprimarea prințului domnitor în paralel cu masacrarea evreilor din Baqcău, după cum menționează raportul consulului francez Delaporte, conform lucrării Anei Maria Vele: România și Franța, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Controversata chestiune evreiască, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2009.
Nu este lipsit de interes să arătăm că, în 1870, exista și un curent popular în favoarea readucerii pe tron a lui Al. I. Cuza. Roșii legau mișcarea antidinastică de cea republicană din Franța, tulburările din Italia în legătură cu chestiunea Romei papale. În 1868, ducele de Grammont, ambasadorul Franței la Viena l-a întâlnit pe Cuza și i-a propus să accepte sprijinul Franței pentru a-și recăpăta tronul, dar fostul domnitor a refuzat. La această întâlnire a asistat și Baligot de Beyne, fostul secretar personal al lui Cuza. Dimitrie Brătianu ajunge la o înțelegere cu premierul Franței, Emil Olivier cu privire la înlăturarea prințului prusian și oferirea coroanei unui prinț francez, (idee dragă lui B.P.Hașdeu)Mai era o tabără care sprijinea pe prințul N. Bibescu, formată din Lascăr Catargiu, I.E. Florescu, ginerele fostului domnitor Gh. Bibescu. În acest noian de interese era dificil ca o mișcare antidinastică să reușească. Poate chiar acest context a fost favorabil lui Carol de Hohenzollern.
Liberalii radicali munteni vor fi autorii agitațiilor antidinastice supărați că nu mai pot guverna și nostalgici după o iluzorie Republică a la francaise.
În anul 1870, roșii manifestă ostilitate nu numai față de Carol, față de monarhie, dar și față de Prusia, deoarece au căzut în dizgrație din cauza presiunilor externe exercitate asupra lui Carol în urma legislației și măsurilor administrative dure antisemite și împotriva vagabonzilor străini luate în anii 1867-1869 de I. Brătianu ca ministru de interne , care irită cancelariile marilor puteri.
Roșii aflați în opoziție adoptă o politică ce depășise limitele constituționale prin presă, agitații, dezbateri publice, se declară adepți ai ideilor republicane și colaborează cu comitetele republicane europene, sprijină acțiuni sedițioase în statele vecine și fac presiuni asupra lui Carol să-i aducă la putere.
Pentru roșii, Carol este, de acum înainte, Prusacul, maimuța, etc și trebuie înlăturat, mai ales că încă existau pretendenți la tron din vechile familii domnitoare din țară. La fel de activă era și gruparea procuzistă, care avea numeroși susținători. Știrbeii și Bibeștii erau considerați drept Bourbonii de Dunăre.
Anul 1870 este anul Războiului Franco-Prusac, care alimentează, și el, sentimentele antidinastice. Inima țării bate alături de gintele latine, românii fiind, cu precădere, filofrancezi. Nici în rândurile complotiștilor nu era o unitate de vederi. Astfel, C.A.Rosetti considera că mișcarea nu ar avea sorți de izbândă, Brătianu avea și el îndoieli. Cel mai ferm era Eugeniu Carada, care pentru organizarea loviturii a apelat la vechii săi colaboratori: dr Sergiu, col. D. Crețulescu, C. Ciocâltan, administrator la Românul, în casa căruia fusese închis Al.I.Cuza după detronare, col. Lecca, C. Pillat ginerele lui C.A.Rosetti și alții cu care îl răsturnase pe domnul Unirii.
Cercurile diplomatice cunoșteau și raportau că în iulie 1870, roșii intenționau să proclame Republica democratică și socială printr-un complot militar și s-o integreze în republica universală și să-l răstoarne pe Carol.La toate acestea se adaugă și Cuza din Spania, când la tronul acestei țări candidează Leopold de Hohenzollern, fratele domnitorului și prezumtiv succesor al acestuia. Radicalii, cu experiență în acțiuni conspirative (Brătianu fusese implicat în conspirația Orsini de asasinare a lui Napoleon al III-lea), îl avertizau pe Carol că, în conformitate cu Constituția de la 1866 de inspirație belgiană (pe care o vor adopta și turcii în vremea Revoluției Junilor turciîn 1908), tronul României ar deveni vacant în lipsa unui moștenitor pe linie bărbătească directă, lăsând să se înțeleagă satisfacția cu care ar fi primită la Paris detronarea acestuia.
Această intenție nu s-a finalizat pentru că, cei 30 de haiduci din Ploiești, au acționat copilărește la îndemnul căpitanului Al. Candiano, considerat drept revoluționarul cu mănuși albe Popescu compromițând o acțiune care putea să pună în dificultae guvernul, dacă se acționa eficient.
Considerându-se înșelat, Al. Candiano-Popescu nu a mai ținut seama de solictările militarilor comploteiști din tabăra de la Furceni de a amâna izbucnirea. Mai ales că soarta războiului franco-prusac nu fusese decisă, iar la Prut trupele rusești erau masate, ca la 1848, în vederea unei intervenții. Al Candiano-Popescu considera că acum i-a venit și lui ceasul să se afirme, mai ales că el era acela care a ținut Ploieștiul într-o fierbere necontenită. Prin întruniri și prin presă, îngrijea ca focul să fie mereu aprins. El spera să restabilească garda orășenească ce fusese desființă și s-o înarmeze cu armele militarilor din garnizoană.
Cert este că deputatul Colegiului III, avocatul și ziaristul C.T. Grigorescu, un spirit mai prudent și lucid a cerut să se mai aștepte cu declanșarea revoluției, după ce se vor ridica și celelalte orașe. Contemporanii afirmă că la Craiova conspirația a fost cel mai bine pusă la punct de roșii Boicea, Radianu, Anastase Stolojanu, Gh Chițu, Ion Theodorian.
La Ploiești, participanții la revoluție erau cetățeni de vază ai orașului ca Ghiță Ionescu, I.N.Radovici, marea majoritate fiind negustori (Ilie Trăsnea, Matache Nicolau), meseriași și un preot, N. Ioachimescu. Matache Nicolau, primar al orașului în 1870, era proprietarul celei de a treia rafinării din țară, înființată la 1866. Unii erau avocați, ca C.T.Grigorescu, Radu Stanian. Stan Popescu, garibaldianul era un răzvrătit de profesie, care va sfârși ca șef al depozitului de sare din Tulcea.
Represiunea autorităților a fost pe măsură. La Ploiești au fost arestați 160 de cetățeni dintre care 40 de gardiști. Arestări au fost efectuate și la Pitești, Craiova și București. Până și B.P.Hașdeu, care nu a fost implicat efectiv în conspitație, dar știa de ea, a fost maltratat timp de opt zile la Văcărești. Cel mai umilit a fost I.C.Brătianu, care a fost arestat la moșia sa de la Florica și purtat între baionete pe străzi, dus pe jos, de la Pitești spre Câmpulung. Argeșenii au însoțit escorta cu căruțe, trăsuri, călare, până la destinație.
Represiunea ordonată de Carol arată că acesta a tratat cu toată seriozitatea mișcarea deoarece intuia foarte bine rosturile adânci, chiar europene, ale complotului politico-militar, chiar dacă nu a reușit.
Acționând după capul înfierbântat al lui Al. Candiano-Popescu, revoluționarii ploieșteni au compromis acțiunea, procedând ca niște bețivi din orașul lui Ce bei, ceea ce a fost ușor autorităților să-i ia ca din oală.
Statul avea capacitatea instituțională de a menține ordinea, mai ales la Ploiești, considerat de Carol drept un centru de mulțimi culpabile.
Că a fost o acțiune serioasă, o dovedește și ancheta, care a urmat. Procurorii doreau să cunoască în detaliu rolul inițiatorilor complotului, contra securității interioare a statului, mai ales contribuția militarilor: generalul N. Golescu, fost locotenent domnesc, maiorul radu Mihai, maiorul C. Pillat, locotenent Camino și după aceea rolul lui ion Brătianu, I. Ghica, C.A. Rosetti, Eugeniu Carada, etc.
Eugeniu Carada, creierul complotului, avea relații cu republicanii din Imperiul Austro-Ungar, colaboreză îndeaproape cu Mazzini contribuind la planurile acestuia de unificare revoluționară a Italiei, era în legătură cu stânga bonapartistă.
Carada era un revoluționar versat în comploturi fiind republican în suflet, dar în aprilie 1866 sprijină ideea prințului străin, precum și un regim monarhic de teama că Principatele ar putea intra sub controlul Rusiei și al Austriei. Carada era, după spusele Sabinei Cantacuzino, francofil înverșunat și republican convins. Carada spera că, prin înlăturarea lui Carol și în urma victoriei Franței în războiul cu Prusia, ă fie adus prințul Napoleon, vărul lui Napoleon al III-lea pe tronul românesc.
Carada vizitează orașele mari ale țării pentru a pregăti detronarea prințului și instalarea unei Regențe. Spre cinstea lui, Carada, care era un caracter tare, după ce a aflat că mișcarea este compromisă, a refuzat să fugă din țară. El îl trata pe Carol cu dispreț, ceea ce pe Carol îl durea. Nu este lipsit de interes să arătăm că, atât C.A.Rosetti cât și Eugeniu Carada, au murit cu numele Republicii și al Franței pe buze.
C.A.Rosetti, care era un filosemit, nu putea accepta ca revoluția să aibă un caracter antievreiesc. El era prieten cu pictorul Rosenthal. În 1866, Rosetti a compus un imn de frățietate și milita pentru emanciparea politică a evreilor. Rosetti, acest tribun al mahalalelor, fervent propovăduitor al revoluției, nu a renunțat nicicând la ideea de republică. El era un mason ateu. În 1845 atrage pe frații Ion și Dimitrie Brătianu în loja masonică republicană lAthenee des Etrangeres. Inițial au sprijinit aducerea pe tron a prințului Carol sperând că acesta va realiza idealurile și valorile pașoptiste.
După eșecul mișcării de la Ploiești, roșii au ajuns la concluzia că revoluția ca metodă de schimbare radicală a dinastiei, nu mai este oprtună.
Autoarea lucrării ne explică, citând din ziarul Românul din 10-11 august 1870, de ce Ploieștiul a fost locul de unde a pornit acțiunea de la 8 august 1870: De doi ani, nefericitul oraș Ploiești este ținta celor mai oribile perecutări ale puterii. Nefericiții ploieșteni au recurs în mod legitim la un act de disperare.
Toată elita politică implicată în complotul politico-militar antidinastic era filofranceză. Ei i se potriveau spusele lui C.A.Rosetti: Iubesc atât de mult această Franță, o iubesc ca pe patria mea. Elita românească de la 1870 iubea de fapt Franța republicană, tărâm al libertății de la 1789 și al democrației și al republicii de la 1848. Franța principiilor de la 1789 și de la 1848, Franța proptectoare a cauzelor naționale și a naționalităților.
Pentru liderii conspirației anticarliste, Republica universală democratică și socială era principala idee de sorginte franceză. Era de fapt o expresie a forței poporului suveran, a principiilor egalității, fraternității sociale și etnice și a aspirațiilor naționale și liberale.
Gândul ascuns al acestora era că Republica este esența democrației, un regim care înlocuiește monarhia de drept divin, singura guvernare legitimă în numeleb poporului suveran. Un astfel de regim doreau la 1870 complotiștii.
După 8 august 1870, radicalii, chiar dacă erau republicani în teorie, vor deveni monarhici în fapt și de aceea, ei nu vor mai ataca dinastia, ci pe conservatori, care caută alianța cu străinii, care neagă capacitatea națiunii române de a fi suverană sau măcar autonomă.
După dușul rece suportat după eșecul acțiunii din 8 august 1870, radicalii s-au convins că prințul Carol (maimuța, Prusacul, etc) iubește poporul român și libertatea și prin urmare republica nu-și mai are rostul.
După proclamarea regatului, inițiatorii complotului antidinastic de la 8 august 1870 se simt stânjeniți de amintirea acestui eveniment și caută să uite episodul republican. Ba, mai mult, acest episod începe să fie ridiculizat, ironizat, devenind batjocorirea de la Ploiești, improvizata prefectură a d-lui Candiano.
Cea mai mare ironie a soartei este ca Al. Candiano-Popescu, după ce a fost un contestatar al dinastiei, să aibă ulterior o carieră politică în slujba monarhiei. Acesta, pe măsura trecerii timpului, dă noi interpretări actului de la 8 august 1870. Nu mai este împotriva lui Carol, ci împotriva conservatorilor. Regele este astfel exonerat. Aflăm astfel adevăratul caracter al lui Candiano-Popescu, acesta se bucură că mișcarea de la 8 august nu a izbutit, acuzând guvernul că a încurajat ridicula rebeliune ploieșteană.
Autoritățile s-au temut să judece procesul în fața Curții cu jurați din Ploiești și au transferat procesul la Târgoviște, deoarece prefectul de Dâmbovița garanta că aici conspiratorii vor fi condamnați.
Alegerea Târgoviștei ca loc al procesului nu a fost prea inspirată. Astfel N. Fleva, apărătorul conspiratorilor, arată că la marginea Târgoviștei a fost ucis Tudor Vladimirescu, cel care a căutat să scape țara de jugul … omorâtor al fanarioților străini, ce voiau să sugrume dreptul și viața României. După achitarea celor 41 de complotiști de către juriul de la Târgoviște, Brătianu propune ziarului Românul să deschidă o listă de subscripție națională pentru a se ridica la Târgoviște un templu dedicat juraților. Carol considera că verdictul de achitare era o lovitură dată așezămintelor liberale din România.
Istoricul american Paul E. Michelson afirma că roșii nu voiau să schimbe regimul și să-l înlăture pe Carol, ci sperau doar să-l forțeze să-i cheme din nou la guvernare.
Pentru republicanii moldoveni dinastia electivă constituțională era o etapă intermediară spre republică, care de fapt este idealul de guvernare către care tinde toată democrația europeană onestă. Interesant că la mișcarea așa-zis antidinastică de la Ploiești profesorii nu s-au implicat efectiv, directorul gimnaziului local I. Romanescu, conservator este posibil să fi exercitat o influență asupra corpului didactic ploieștean.
În scurta noastră prezentare am căutat să surprindem cele mai reprezentative momente ale revoluției ploieștene de la 1870 pe care nu le veți găsi în alte lucrări, chiar recente.
Ideile republicane ale ploieștenilor s-au perpetuat și după 1870. În noiembrie 1924 un grup de intelectuali din Ploiești urmărea înființarea unui Partid Republican cu o pronunțată nuanță de antidinasticism. Principalul inițiator al acestui partid era avocatul Radianu. Precizăm că printre participanții la mișcarea din 1870 se afla și un cetățean numit Radianu. Menționăm că organele de poliție nu au dat avizul necesar înființării acestui partid.