Pe 13 septembrie, miting aviatic la Băneşti, în onoarea lui Aurel Vlaicu

Daniel Dimache - sept. 12, 2018

Pe 13 septembrie, la Băneşti, moment solemn şi de mare încărcătură emoţională, mai ales în contextul anului centenar în care ne aflăm, la comemorarea a 105 ani de la tragica dispariţie a inginerului pilotului şi inventatorului român Aurel Vlaicu. Ceremonia prilejuită de ultimul zbor către cer al Icar-ului nostru ardelean se va desfăşura la monument, începând de la ora 11.00, eveniment care va cuprinde şi un miting aviatic susţinut de aviaţia militară şi civilă, dar şi de Iacării acrobaţi (foto generică). La evenimentul organizat de Primăria comunei Băneşti, edilul localităţii, George Stoica, îi invită să participe în număr cât mai mare pe consăteni, dar şi pe toţi doritorii.
Acum mai bine de un secol, un fiu de ţărani dintr-un sat neînsemnat din Hunedoara, Binţinţi, îşi construia propriul avion cu care avea să uimească lumea întreagă. Numele lui era Aurel Vlaicu (1882-1913) şi el este cel care l-a învins pe Roland Garros, celebrul pilot francez, în concursurile de aviaţie. Occidentalul recunoştea valoarea şi geniul acestui român, asul mondial al aterizărilor la punct fix şi al piruetelor cu care-şi încânta asistenţa de câte ori urca la bordul aparatului său, pe care occidentalul îl poreclise „musca nebună”.
Primul zbor pe care Aurel Vlaicu a reuşit să-l întreprindă s-a întâmplat la 17 iunie 1910. Inventatorul şi pilotul român, după numai 4 zile de rulaj pe teren şi încercări, a entuziasmat până la exaltare pe prietenii lui şi publicul care venise la Cotroceni să vadă minunea zborului. La semnul lui Vlaicu, mecanicul său, Ion Ciulu, trage de elicea din spate, motorul porneşte şi după un rulaj de 40 de metri în care avionul câştigă viteza necesară, acesta se ridică şi zboară la o înălţime de 3-4 metri. După ce parcurge 50 de metri prin aer, avionul coboară uşor pe pământ.
Pe 13 septembrie 1913 pe câmpul de la Băneşti, se stingea din viață Aurel Vlaicu. Pornise într-un zbor de traversare a munţilor, dar a vrut să aterizeze pentru că nu avea înălţimea corespunzătoare. Un curent de aer a determinat prăbuşirea de la o înălţime de 50 de metri.
Vlaicu putea să rămână în Franţa, Austria, Germania sau Anglia, unde toţi îl îmbiau să construiască avioane pentru ei. „Sunt atâţia dintre noi care au un gând mare, la capătul tuturor celorlalte visuri ale ambiţiei, să se aşeze aiurea, în «ţările de cultură», între «oameni civilizaţi», în centre unde au «un mediu» şi găsesc o «inspiraţie». Desigur, noi, românii, urmaşii străjerilor ucişi în apărarea zidului contra barbariei năvălitoare, n-am crescut aici în cântece de vioară îna­intea isprăvilor artei asigurate în mijlocul păcii. Dar tocmai de aici apare marea datorie pentru oricine se naşte pe acest pământ, între aceşti oameni, să nu-i lase niciodată, tocmai fiindcă au aşa de mult nevoie de ajutorul devotat al tuturor talentelor şi energiilor. De peste tot pe unde a uimit pe străini, Vlaicu a plecat. Era aşa de mult legat de ai lui, de ale lui, de ale noastre, încât el rămâne o icoană însăşi pentru unitatea românească prin viaţa sa. Vlaicu a vrut să-şi supună munţii. Să desfiinţeze prin zborul lui graniţa de piatră care-i despărţea pe fraţi. Şi, beat de bucurie la vederea celor dintâi înălţimi cucerite, a căzut. În 1913 el a vrut să arate că ceasul avântului sosise. Urma să bată ceasul biruinţei”, amintea Nicolae Iorga la un an de la moartea lui Vlaicu. Iar acela a sunat la 1 decembrie 1918.