Ploieșteanul fost campion mondial amator și profesionist de box, Leonard Doroftei, împlinește la Montréal o jumătate de secol de viață! Marele iubitor al Ploieștiului și al României duce nespus dorul plaiurilor natale!

Dragos Trestioreanu - apr. 10, 2020

Astăzi, 10 aprilie 2020, departe de plaiurile natale, la 7.240,17 km mai precis, așa cum este dată, pe internet, ruta aeriană Ploiești (România) – Montréal (cel mai mare oraș din cea mai mare provincie a Canadei, Québec), un ploieștean renumit pentru marile sale performanțe din boxul amator și profesionist, Leonard Doroftei, alias Moșu’ sau Doru, cunoscut și ca Leonard Dorin în lumea sportului cu mânuși din America de Nord, împlinește vârsta de 50 de ani! Cu siguranță că ar fi vrut să o sărbătorească la Ploiești, alături de familie, rude și simpatizanți, la pub-ul la care fusese forțat – printr-o ultima taxă impusă de administrația locală – să pună capăt activității comerciale ale sale post-carieră sportivă. O carieră prodigioasă, cu un titlu mondial la amatori, unul la profesioniști, apărat la București, în Sala Polivalentă Ioan Kunst-Ghermănescu, un „aur” european și două „bronzuri” olimpice. O carieră în care a fost condus multă vreme, cu dragoste părintească, de către celebrul Titi Tudor, alias Titi Prosop!

Ca unul care l-am urmărit pe Doroftei și ca junior, și ca senior, crescând frumos și sigur la sala de lângă rondul 2 al bulevardului ploieștean, acolo unde mergea zilnic să se antreneze, plecând de pe strada Izvoare, de la casa părintească, am selectat din memorie un moment. Un moment pe care îl evoc adesea și care nu putea lipsi azi, când Doru trece, să zic așa, în a doua parte a vieții lui. Ca și întreaga sa familie, are dublă cetățenie, română și canadiană, dar sufletul i-a rămas mereu aici, în țara în care s-a născut, a crescut și pe care a onorat-o din plin. Este un naționalist convins, ci nu unul fals, de fațadă, ca și un „suferind” de patriotism local! S-a întors acasă, deși perspectivele de pe peste ocean îi erau cu mult mai favorabile, a primit, la început, ca un suport din partea municipalității, un teren, în zona centrală, pe care și-a clădit casa în care spera, cert, să își crească și nepoții, și un contract de închiriere a unei foste braserii celebre în Ploieștiul copilăriei mele, „Continental”. Însă, la un moment dat, deși transformase acel local într-unul foarte căutat de ploieșteni, iubitori de sport sau nu, a fost somat să-l părăsească, din motive de… bulină roșie, și să se mute la arena Ilie Oană. Mai exact, în fostul pub de sub peluza galeriei, atracție pentru fani. Dar, acolo au început necazurile care l-au obligat să facă un „sondaj” în familie: rămânem la Ploiești sau ne mutăm la Montréal? Au câștigat „canadienii”, fiul cel mai mare afându-se deja în metropolă, iar Moșu’ s-a declarat „învins” și a aterizatm pe 8 iulie 2019, în orașul care îl adoptase cu ani destui în urmă! Și care a făcut-o, de aproape un an, din nou!

Dar, să revin la momentul care parcă m-a legat de Leonard cu fire invizibile. Eram, pe 51 mai 2002, în Sala Polivalentă, la București, undeva sus, într-una dintre tribune și scandam, alături de 6.000 de români pătimași: „Olé, olé, olé, campionule!”, în ultimele secvențe ale revanșei acordate argentinianului Raul Balbi. Cea pe care ploieșteanul și-a adjudecat-o dramatic, îmbrăcându-se apoi în tricolor și fiind purtat pe brațe, deși fizic era afectat serios, ca și adversarul său merituos, de altfel! Atunci am înțeles că marele campion al orașului meu natal nu era decât un OM care își depășise condiția, pentru a le oferi compatrioților un formidabil efort, un mare succes și o teribilă lecție de viață! A fost mulțumirea că am fost acolo, în sală, după ce la revenirea în țară a lui Dorin, în prima decadă a lui ianuarie 2002, ulterior celei dintâi victorii ale lui asupra lui Balbi, ratasem festivitatea de pe esplanada Palatului Culturii. Atunci, am auzit numai ce era acolo! Iar asta prin geamul deschis dintr-un birou de la „Casa Albă”, în care… cineva trebuia să scrie și despre întâmpinarea lui Doru de la Aeroportul Internațional Henri Coandă-Otopeni! Of, ce greu mi-a fost să fiu… jurnalist, ci nu suporter! La mulți ani, Leonard Doroftei! Mi-e dor de tine! Parafrazând, vino înapoi și stai acasă! Poate că, după pandemie, îți va fi oferit și cadrul unui al treilea „meci” cu Raul Balbi, de data aceasta pe un „Ilie Oană” plin cu mari suporteri petroliști ca și tine, care să îți cânte frenetic: „Olé, olé, olé, campionule!”!