SERBĂRILE DE LA BLAJ DIN MAI 1925 ȘI 1933

Constantin Dobrescu - iul. 13, 2016

După înfăptuirea unității naționale la 1 decembrie 1918, ziua de 3/15 mai 1848 era comemorată în fiecare an chiar la Blaj, iar înainte în țara liberă, în școli de către ‚Liga Culturală” , societatea „Ne cheamă Carpații”, societatea „Carpații”, etc

Înainte de a prezenta cum s-au desfășurat serbările de la Blaj din mai 1925 precum și cele din 15 mai 1933, credem că este bine să menționăm importanța și semnificația zilei de 3/15 mai 1848.

În Transilvania, revoluția a izbucnit ca o continuare a celor de la Viena și Buda, dar și ca o reacție față de decizia Dietei ungare de a vota unirea Transilvaniei cu Ungaria, altfel spus încorporarea administrativă a Transilvaniei la Ungaria ceea ce însemna lichidarea individualității ei politico-administrative. La Blaj au avut loc două adunări ale românilor. Prima a fost cea din 18/30 aprilie 1948 cunoscută sub numele de Adunarea din duminica Tomii, la care au participat 4000 de români.

A doua adunare de la Blaj este cea din 3/15 mai 1848 cunoscută și sub numele de Marea Adunare Națională de la Blaj și cea mai importantă manifestare națională a românilor, unde poziția și revendicările românilor au fost expuse într-un magistral discurs de către Simion Bărnuțiu în Catedrală, intitulat Românii și Ungurii. Cu această ocazie, s-a depus și Jurământul de credință față de Națiunea română și Împăratul de la Viena  și s-a adoptat Programul Revoluției în 16 puncte intitulat Petițiunea Națională. În primul rând românii respingeau unirea Transilvaniei cu Ungaria și afirmau drepturile naționale ale acestora. Aici 40000 de români au strigat într-un glas „Vrem să ne unim cu Țara” fapt rămas în conștiința neamului ca un moment luminos al istoriei naționale.

La Adunarea din 3/15 mai 1848 a participat ca observator și generalul Schuster care consemna măgulitor și obiectiv: „Adunare de popor atât de numeroasă și cu atâta rânduială și care să documenteze atâta cultură și seriozitate, atâta entuziasm nobil, n-a văzut încă Europa”.

Dieta de la Cluj, sub deviza „Unire sau moarte”, a votat la 30 mai 1848, în unanimitate, unirea proiectată fără a lua în considerare petiția românilor. Împăratul Austriei, Ferdinand a sancționat unirea votată de Dieta de la Cluj.

După votarea unirii, guvernatorul Transilvaniei, Iosef Teleki a dizolvat Comitetul Național ales la Blaj, în fruntea căruia se afla Andrei Șaguna, președinte și Simion Bărnuțiu, vicepreședinte, răpind românilor orice posibilitate de reprezentare legală. Refuzul maghiarilor de a ține seama de voința românilor transilvăneni a dus la alăturarea acestora la cauza Curții imperiale de la Viena, aflată în conflict cu guvernul maghiar.

Naționalismul maghiar și teama naționalităților nemaghiare (români, croați, etc.) de a fi deznaționalizate a fost speculată de Viena , care le-a atras de partea sa împotriva maghiarilor. S-a ajuns la strania situație ca revoluția română din Transilvania să fie solidară cu imperialii împotriva revoluției maghiare. Acum începe faza sângeroasă a revoluției.

Realizând faptul că „Împăratul ne-a înșelat patria ne-a ferecat și ne-am trezit că numai credința în noi înșine, în neamul nostru românesc ne poate mântui, să jurăm credință de aici înainte numai națiunii române, dar tot atunci să jurăm credință civilizațiunii umane. Câtă vreme vom păstra aceste credinți, neamul nostru va trăi, se va întări și fericiți vor fi urmașii noștri până la sfârșitul veacurilor”.   

Acestea fiind spuse, revenim la prezentarea serbărilor de la Blaj din ziua de vineri, 15 mai 1925, care s-au desfășurat cu mare entuziasm. Cu trenul de București au sosit la Blaj, la ora 8, Nicolae Iorga, Stelian Popescu, delegații oficialității în frunte cu doi miniștri I.G.Duca și Traian Moșoiu ministrul lucrărilor publice, N.Simionescu vicepreședinte al Camerei Deputaților, Pâclișanu director general în ministerul Cultelor, Sabina Cantacuzino, etc. De la gară, N. Iorga și Stelian Popescu au fost conduși acasă la frații Z. și R. Boilă. Până la ora 10 a avut loc la Catedrala orașului „un frumos serviciu divin” slujit de Mitropolitul Blajului Ioan Vasile Suciu, ajutat de 12 preoți printre care dr Ioan Bălan, Ioan Coltor (1886-1933) profesor de morală și pastorală la Seminarul din Blaj, fost membru al delegației române la Conferința de pace de la Paris (1919), Iosif Evrard (francez), Adhemar Merke (belgian), etc . Slujba divină s-a încheiat cu o frumoasă predică plină de învățăminte a Mitropolitului Vasile Suciu, care, adresându-se mai mult tineretului „a arătat care este taina marii simpatii și recunoștințe ce o mărturisim pentru marii luptători de la 1848. Acești luptători n-au fost nici conți, nici potentați, nici oameni cu situații înalte proslăviți și admirați în timpul viețuirii lor. Ceea ce i-a făcut însă să fie nemuritori și adorați și venerați de un neam întreg după moartea lor se datorește idealismului, naționalismului și muncii lor. Binele făcut de ei prin scris, vorbit și faptă, nu poate decât să atragă și câștige inima noastră., dându-ne imbolduri și îndemnându-ne să ne facem datoria acolo unde suntem”.

După aceasta, a urmat în fața catedralei o „frumoasă defilare” deschisă de cohortele de cercetași, urmate de școlile de fete, „unele în pitorescul costum național”, școlile de băieți, în total 55 de școli cu 107 profesori și 1023 elevi din toate părțile Ardealului, din Regat și Bucovina.

A urmat un cortegiu etnografic al comunelor din jur cu care simbolice și profesionale, urmate de numeroși țărani și țărănci în costumele lor caracteristice.

Într-o ordine, ce ne amintește de modul cum străbunicii lor s-au deplasat la 3/15 mai 1848, toți „s-au îndreptat spre Câmpia istorică a libertății acoperită de o mulțime imensă peste 40000 de oameni”.

Serbarea a fost deschisă cu Imnul Regal, cântat cu patos de întreaga asistență, după care părintele Augustin Caliani, directorul liceului de băieți din Blaj, „a ținut o caldă cuvântare amintind evenimentele petrecute la 48 și înviind figurile marilor luptători  de atunci, care au izbutit să dea un nou curs vieții românești de dincolo de Carpați. Adunarea națională de la Blaj și memorabilul discurs al lui Simion Bărnuțiu au realizat contopirea căpeteniilor celor două biserici și solidaritatea țăranilor cu conducătorii lor intelectuali. Într-o formă care a produs o furtună de urale și aplauze, părintele Caliani „a spus că Ardealul simte ca o datorie de dreaptă recunoștință să vină să se închine în fața sentimentelor și străduințelor depuse de frații din Regat, pentru înfăptuirea marelui gând al eroilor de la 1848”. Autorul continuă arătând „că în mijlocul celor mai adânci suferințe un singur geamăt se auzea:

Numai de ar veni România

Ce-ar fi fost dacă n-ar fi venit?

Sufletul neamului nostru de peste Carpați ar fi fost junghiat pentru totdeauna. N-ar fi iertat niciodată României că n-a cercat să-i mântuie și blestemându-și zilele s-ar fi dat indiferent în brațele oricărei sorți. Cu toții știam ce ar însemna rămânerea și pe mai departe sub hegemonia ungurilor biruitori. Cu toții știam că soarta ni se pecetluia pe veci”. Acesta încheie „ridicând glas de proslăvire pentru acela care a avut norocul să restaureze Capitoliul românesc, înfăptuind unirea tuturor românilor, iubitul nostru rege Ferdinand”.

Seria discursurilor celor veniți de la București este deschisă de I.G.Duca, care a menționat  „că vorbește din partea Universității Populare din București” și a evocat în fraze vibrante importanța evenimentelor de la 1848, afirmând „că în acest colț sfânt al pământului românesc, se cuvine să se proclame tăria și veșnicia unității noastre naționale”.

În cuvântul său, generalul Traian Moșoiu, ministrul Lucrărilor Publice  „a subliniat faptul că pe Câmpia Libertății a avut loc întâia afirmare a națiunii  române din Ardeal, aici a licărit pentru întâia oară gândul Unirei, realizată cu atâtea sacrificii de generația de azi”.

Emoționanta cuvântare a directorului ziarului „Universul”, Stelian Popescu a relevat importanța Blajului, unde s-a plămădit viitorul neamului acesta, este o cetate sfântă „cu atât mai mult cu cât de aici a plecat isvorul faptelor mari ce au dus la închegarea Unirii neamului, e colț blagoslovit de Dumnezeu, căci după ce aici s-au dictat la 1848 legile de dezvoltare ale neamului românesc, tot aici s-a oprit primul avion românesc care a adus vestea începerii luptei noastre de unitate națională, după cum tot aici au fost oprite, de primele gărzi naționale ardelene, hoardele lui Mackensen”. În continuare, Stelian Popescu a relevat rolul pe care l-a avut presa în aceste realizări naționale și făgăduiește că  și de acum înainte presa va sta în slujba ideilor mari, naționale, căutând să afirme și susțină credința și datoria ce o avem, spunând că „ceea ce cucerit, numai odată cu viața ne va fi luat”.

După acest discurs a urmat dr. V. Bologa, care a vorbit ca reprezentant al Asociației pentru Cultura  și Literatura Poporului Român, arătând că pe „Câmpia Libertății s-a săvârșit acum 77 de ani cel mai strălucit act de bărbăție și de avânt național în sânul neamului românesc din Ardeal, afirmându-se și stabilindu-se crezul nostru național”. Totodată, acesta amintește că „cel dintâi membru al Asociației a fost, chiar înainte de a se înființa această instituție, Avram Iancu, cel care i-a lăsat prin testament toată averea sa”. Dr. V. Bologa a încheiat „mulțumind regelui, care a venit anul trecut să onoreze cu prezența sa memoria luptătorilor ardeleni”.

Au vorbit apoi, un student de la Cluj și altul de la Cernăuți, care „a arătat ce a dat Ardealul Bucovinei și care este datoria ținutului său”.

Un membru al Comitetului organizator al serbărilor se urcă la tribună „și roagă pe dl profesor Iorga, președintele Ligii Culturale să vorbească poporului în numele acestei însemnate și binefăcătoare instituții de cultură națională”. Piesa de rezistență a cuvântărilor a fost discursul înflăcărat al profesorului Nicolae Iorga, care în cuvinte simple și pline de înțelepciune caracteristice celui numit și Apostolul Neamului a ținut să afirme:

„Sunt om care știu să tac. Odată aici, când apăsa asupra d-voastră o stăpânire străină și vă cercetau așa de puțini – O, nu se îmbulzea nimeni la durerea voastră ca să amestece o lacrimă curată cu lacrima voastră și să puie mângâierea lui pe rănile suferințelor voastre – mi s-a cerut să vorbesc și am tăcut. Și azi, dacă se cere omului și bărbatului politic să vorbească, eu ar trebui să tac. Dar v-ați îndreptat către președintele <Ligii Culturale>. De câte ori a stat ea lângă voi, frățește în timpuri grele! Azi, cea mai săracă Societate, cu un venit de vre-o șaizeci de mii de lei, într-o țară de îmbogățiți, neajutată de nimeni, concurată din interese politice de societăți noi care se amestecă în rolurile ei, ea trebuie să arate însă cu toată tăria și autoritatea înțelesul adevărat al sărbătoririi naționale de azi.

Îl va arăta deci înaintea acestui nobil oraș în care, de la plecarea stăpânirii ungurești nu s-a schimbat, după atâția ani de când îl umbrește tricolorul, nimic.

Biserica neîngrijită din lipsă de mijloace, școlile toate ca niște simple școli particulare, uitându-se tot ce au dat neamului, piața plină de noroi sau de praf, atunci când în jurul unui imens parc, stăpânit de monumentul apostolilor renașterii românești în Ardeal, ar trebui să se ridice înaltele ziduri ale școlilor noi, respectate și iubite, ca să vadă și alte nații cum cinstim cultura noastră în aceste locuri, unde baioneta dorobanțului n-a fost singura să dezrobească, ci prin sufletul unei vechi culturi v-ați eliberat. Cine a pregătit această mândră zi? Umilul călugăr, fără zâmbet de femeie, fără mângâiere de copii între cei patru păreți goi ai căminului lui, hrănit cu pita săracilor și purtând pe dânsul veșmântul înverzit, îngălbenit de sare al umilinței lui. Azi el vorbește și cerșește pentru școlile lui.

O faptă a cărții a fost 3 mai 1848, a cărții smeriților cărturari, care deschideau încă un drum spre Roma. Dar a fost și o faptă a țăranului. El știa din adâncurile vremii un lucru: că peste orice se ridică dreptul. Dreptul desăvârșit și veșnic, de care nimeni n-are să se atingă. Și acest drept l-a apărat el jertfind totul pentru dânsul.

El știa și aceea că oricâte deosebiri ar fi între oameni, oameni suntem cu toții și dreptul luminat de învățătură, se caută pe căile omeniei. Pornind de la moarte, el n-a făcut silă nimănui. Nici o picătură de sânge n-a curs până nu curgea în valuri sângele lui însuși. N-a dat o palmă pe obrazul acelora care în pălmi îl țineau de veacuri. Aceasta s-a voit și s-a făcut în 1848 aici în Ardeal. Mi se umple inima de încredere în destinele lui și ale noastre, când mă gândesc că, în mai puțin de trei sferturi de veac, a izbutit să parcurgă un drum pe care alte neamuri l-au străbătut în sute de ani și că, azi, el, Țăranul român, le stă alături cu drepturi și puteri egale.

Și fiindcă din orice serbare națională trebuie să rămână în suflete altceva decât zvonul zădarnic al cuvintelor ce pier, să isprăvim, toți oameni de cinste cu juruința că, ascultând cuvintele de sfat, de bună învățătură, vom lucra pentru ca singur dreptul să stăpânească în țară și el să umble spre biruință pe singurele căi ale omeniei”.

La finalul cuvântării lui Iorga, se urcă la tribună bătrânul legionar al lui Axente Sever, moș Vasile Aldea care povestește cele petrecute atunci la Blaj, la 1848. N. Iorga „mișcat adânc de cuvintele moșului martir al acelei neuitate zile și ca să vedeți aievea legătura dintre cărturar și țăran – un biet pârlit de cărturar ca mine, un sărac țăran ca dânsul, să-mi dea voie a-l săruta, cum aș săruta pe tatăl meu”.

Acestea fiind spuse, N. Iorga „e luat pe sus de săteni și dus o lungă distanță, în timp ce strigătele de <trăiască d. Iorga>  nu mai contenesc”.

Din Câmpia Libertății mulțimea s-a îndreptat către cimitirul unde se găsesc mormintele marilor tribuni. Fiind un loc sacru care „are prețul morților care s-au coborât în el”, citând pe Nicolae Iorga. Aici prof Coriolan Suciu „a ținut o caldă cuvântare evocând figura celor trei mari luptători Mitropolitul Al Sterca Suluțiu, Timotei Cipariu și Axente Sever”. În piața Catedralei s-a încins apoi o horă mare, după care „oaspeții au mers de au vizitat Palatul mitropolitului Vasile Suciu, care a oferit și o bogată masă la peste 200 de oaspeți”. Cu acest prilej au ținut toasturi mitropolitul Vasile Suciu, „care după ce a arătat câte evenimente mari istorice s-au urzit și sărbătorit în acest palat, subliniază vizita de anul trecut a M.M.L.L. Regelui și Reginei, a căror jertfă prețioasă adăugată la jertfa poporului ne-a putut da binecuvântata Unitate Națională”.

Prof. Caliani închină pentru I.G.Duca, iar dr Coltor închină pentru „d. prof N.Iorga, așa de scump ardelenilor și în special blăjenilor, nu numai ca istoric, profesor, bărbat politic, poet, dar mai ales ca apostolul neamului, al naționalismului luminat și integral”.

Luând cuvântul Nicolae Iorga a menționat următoarele: „Nu știu ce-mi datorește Blajul, știu însă bine prin propria mea experiență ce datoresc eu Blajului. Aparțin altei Biserici decât celei de aici. Dar eu trebuie să recunosc un lucru: că, primejduită nu de grecism, ci de forma habsburgică a ortodoxiei, slavismul sârbilor, ea nu s-ar fi putut organiza liber, dacă n-ar fi fost pentru stăpâni frica de a nu se trece la Biserica unită. Când am venit însă aici demult, încă tânăr pentru simple studii, m-am întors altul decât venisem. Am găsit aici două simboluri: un bătrân călugăr trăind viața de pustnic între cărțiu de multe limbi, uneori și mie neînțeles și moștenirea marelui Cipariu.

Și am văzut altceva: odinioară vedeam mândri țărani de aici venind ca în curtea lor să bea apă proaspătă de la fântâna Mitropolitului. Așa intrau țăranii ca la ei acasă și în răcoarea apei veșnice care e cultura românească din chiliile Blajului.

El are aici fratele cel bun. Și venind din țara unde săteanul putea fi un subiect pitoresc pentru Alecsandri și o unealtă de muncă, eu am înțeles democrația sub crucea cea bătrână fără împrumuturi străine, de lemnul căreia atârnă steagul național. Am plecat cu ideea altui naționalism decât acela care distrează un salon sau folosește unui club.

Poate de aceea sunt singurul om politic român, care după desrobire n-am introdus aici, în pământ de solidaritate, osebiri și discordii de partid”.

Printre cei care au mai vorbit au fost generalul Traian Moșoiu, studentul ploieștean C.M.Râpeanu, părintele Bălan, care a închinat pentru presă, I. Pelivan care a arătat în cuvinte simțite „ce datorește Basarabia Ardealului, de la Mitropolitul Gavril Bănulescu până la ciobanii, care aduceau cu ei și cartea românească”.

Ultimii care au vorbit au fost părintele Manu, senatorul Macavei, un profesor italian, Tiberiu Vornic, etc.

După masă, N. Iorga „însoțit de un grup de oaspeți s-a dus la cimitir pentru a depune pe mormântul lui A. Bunea o jerbă de flori naturale și o caldă lacrimă de recunoștință și venerație pentru bunul și marele învățător”. Au urmat apoi în piața Catedralei  exerciții de gimnastică prezentate de diferite echipe ale școlilor, care au fost premiate de Mitropolitul Vasile Suciu. La final tineretul a cerut să vorbească N.  Iorga, „care a arătat că se simte foarte mulțumit de cele văzute și dorește elevilor să caute a se întrece și mai departe între ei dezvoltându-și forța fizică, pentru a se putea înfățișa și altora în toată vrednicia noastră”. Studențimea și elevii au făcut apoi „profesorului N. Iorga și celor care îl însoțeau o caldă și entuziastă manifestație de iubire și admirație”.

Seara a fost „o masă prietenească la locuința d-lui Boilă, cu care prilej d. Iorga s-a întreținut cu toți fruntașii localității și mulțumind Blăjenilor și în special fraților Boilă pentru toată manifestația de simpatie și ospitalitatea acordată”. Cu trenul de 11 noaptea oaspeții au părăsit Blajul.

Serbările de la Blaj din mai 1933 au avut loc la 5 ani de la ultima aniversare și au ținut două zile „desfășurându-se în cadrele obișnuitelor sărbători anterioare”.

Dimineața a avut loc serviciul divin în biserica catedrală, oficiat de episcopul Alex. Rusu de Baia Mare înconjurat de soborul blăjan în prezența miniștrilor D. Gusti și Em. Hațieganu, Em. Bucuța secretar general al Ministerului Instrucțiunii, Aug. Caliani și a altor notabilități.

La finalul serviciului divin a avut loc defilarea școlilor în număr de 36 din care cinci din Vechiul Regat. Defilarea s-a făcut înaintea miniștrilor prezenți, a episcopului Rusu, a autorităților în frunte cu prefectul dr. I. Holom, primarul Blajului și „a unui numeros public”.

Întreaga asistență s-a deplasat apoi pe Câmpia Libertății unde au avut loc discursurile festive. Primul vorbește dr Coriolan Suciu profesor la Blaj, care face un istoric al măreței zile de 3/15 mai 1848 spunând că odată cu această istorică zi „orizonturi noui se deschideau pentru neamul românesc. Strămoșii noștri pătrunși de fiorul renașterii naționale vedeau reînălțându-se din cenușă, acea pasăre Phoenix mult dorită: Dacia fericită. Dar drepturile de cele mai multe ori se câștigă prin vorbiri și petiții. Ele nu sunt trainice decât dacă poartă pecetea jertfei de sânge. Pentru câștigarea libertății naționale și pentru pregătirea independenței și unității naționale se cerea de la neamul românesc și tributul sângelui. Nobilul său sânge și l-a vărsat din belșug poporul român în lungul și latul câmpiilor și munților Ardealului în anii de vrajbă 1848-1849. Se împlinesc 85 de ani de la aceste zile mari când românii din Ardeal într-un nobil avânt sufletesc s-au știut ridica ca un singur om, au stat drept în fața sorții ca și în fața morții, și-au strigat cu tărie postulatele lor naționale, au așteptat să se reverse ca o binecuvântare asupra lor dreptatea dumnezeească, dar n-au pregetat să încerce realizarea acestei dreptăți prin supremul sacrificiu omenesc: averea și viața”.

În continuare au luat cuvântul N. Buta în numele Sindicatului presei din Ardeal, J. Pora președintele Federației Cercurilor studențești ardelene din București, Gh. Lungulescu ziarist, Gh. Rednic în numele studenților uniți.

Cu nerăbdare asistența a așteptat cuvântarea ministrului D. Gusti, care în cuvinte bine simțite care au mers la inima celor prezenți a spus: „Blajul ne-a chemat astăzi cu bătăi de clopot și cu glasul lui de istorie ca să sărbătorim una din marile zile ale neamului românesc. Această Câmpie a libertății se umple în fiecare an de o lume care trebuie să aducă aminte pe acei 40000 de oameni adunați  la 3/15 mai 1848 pe aceleași locuri ca să-și strige dreptul lor la viață ca națiune. Suntem aici astăzi ca să rostim încă odată acest adevăr și ca să arătăm orășelului de la unirea Târnavelor recunoștința unui neam întreg. Optzecișicinci de ani au trecut, dar țara n-a uitat și în fiecare an calcă acest pământ ca să se umple de putere și încredere”. Având în vedere că serbările de la Blaj aveau loc în perioada în care revizionismul horthyst începea să se manifeste cu putere, D. Gusti menționează că: „Românii stau în pământul lor strămoșesc și  nici o putere din lume nu va fi în stare să-i smulgă din el. De nicăieri, hotărârea unui întreg popor să păstreze, să apere și să împodobească ceea ce are, e al său și i se cuvine după toate drepturile , nu e menită să răsune mai puternică decât tocmai din acest Blaj al tuturor luptelor și biruințelor. România nu înțelege să-și părăsească nici un metru pătrat din teritoriu și nici să-și piardă vreunul din fii săi, după ce atâția trăiesc și astăzi în alte țări. Să închinăm acestui Blaj glorios, înconjurat de una din cele mai   vioaie țărănimi pe care le are țara și de tineretul de pretutindeni venit să-i primească neasemănata lui lecție. Să nu uite tineretul ce răspundere și îndatorire mare cuprinde energica și mândra frază făurită la Blaj: <mult iaste a fi născut român>”.

Festivitățile pe Câmpia Libertății s-au încheiat prin intonarea imnului „Deșteaptă-te române”, după care a avut loc un pelerinaj – devenit tradiție – la mormintele eroilor, unde s-au ținut câteva alocuțiuni.

După aceste festivități, în palatul mitropolitan a avut loc recepția și banchetul oferit notabilităților la care au participat peste 300 de persoane cu care ocazie mitropolitul Suciu a rostit o cuvântare în care a depănat amintiri arătând că, în anul 1920, Regele Carol al II-lea, pe atunci Moștenitorul Tronului, a participat la hirotonisirea sa ca Mitropolit al Blajului.

Referindu-se la înaintașii săi, care s-au ilustrat prin dragostea de neam, cerând drepturi pentru români, s-au expus primejdiei „de a fi aruncați pe fereastră de către puternicii zilei de atunci pentru cutezanța lor, ori murind în exil, departe de poporul iubit pentru care se expuseseră; alții apoi din ei s-au pus în fruntea deputățiilor trimise pentru dobândirea de drepturi, iar alții și-au petrecut nopțile, lângă lumina câte unui opaiț, descifrând hrisoave din care să arate dușmanilor neamului legitimitatea drepturilor noastre ori să dovedească latinitatea noastră, împotriva celor ce o contestau. În fine alții, au luminat cu învățăturile lor mințile celor nepricepuți deschizând și susținând școli ori cu dărnicia lor au îmbrăcat pe cei goi și postind au săturat pe cei flămânzi, pentru că toate acestea sunt îndatoriri de ale milostivirii creștine, impuse lor de Mântuitorul Hristos”.

La final, în fața unui public numeros, s-a desfășurat, pe Câmpia Libertății, un frumos program compus din exerciții libere de gimnastică, piramide și dansuri naționale executate de elevii școalelor participante ca liceul „Sf Vasile” din Blaj, liceul de fete din Blaj, gimnaziul de fete   și liceul „Titu Maiorescu” Aiud, Școala normală de fete Blaj, Școala de menaj Blaj, liceul C.F.R. „Aurel Vlaicu” București, gimnaziul „Andrei Bârsanu” Diciosânmartin, liceul „Timotei Cipariu” Dumbrăveni, liceul „Radu Negru” Făgăraș, liceul „Al Papiu Ilarian” Tg Mureș. Totodată s-a disputat și finala de voleibal între echipele liceului de băieți „Sfântul Vasile” Blaj și liceul de stat din Petroșani.

La finalul acestor manifestări, Em. Bucuța, secretar general al Ministerului Instrucțiunii laudă tineretul studios și asigură asistența că ministrul Gusti va face tot posibilul „să se realizeze Stadionul național de la Blaj, care va contribui la dezvoltarea educației fizice a tineretului. El speră că începutul olimpiadelor interșcolare să aibă loc chiar la anul pe noul stadion”. La final au mai vorbit min istrul Hațieganu, Ambrozie, Chețianu, etc.

În anul 1936, la Blaj, s-a serbat, în prezența Regelui Carol al II-lea și a autorităților, 75 de ani de la înființarea Asociației Culturale „Astra”.

Generația Marii Uniri a știut să omagieze locurile și personalitățile, care s-au ilustrat în lupta pentru unitate națională, model de urmat și pentru generația actuală.

BIBLIOGRAFIE

• Ștefan Pascu, Făurirea Statului Național Unitar Român, vol.I , Editura Academiei R.S.R., București, 1983
• Vasile Netea, Lupta Românilor din Transilvania pentru Unitate Națională (1848-1881), Editura Științifică, București, 1974
• Constantin T. Dobrescu, Memoria documentelor, Editura Elapis, Ploiești, 2011
• Universul, nr. 112 din 18 mai 1925
• Curentul din 15 mai 1933