Ștefan cel Mare comemorat în Prahova

Constantin Dobrescu - aug. 9, 2016

Evocăm în cele ce urmează figura unuia dintre cei mai luminați voievozi pe care i-a avut neamul nostru – Ștefan cel Mare, cea mai puternică personalitate dată de poporul nostru în secolul al XV-lea. Niciodată în întreaga epocă feudală Moldova nu a avut un alt voievod atât de valoros ca Ștefan, căruia pe drept temei posteritatea i-a conferit denumirea „cel Mare„. Domnind aproape jumătate de secol, el a consolidat structurile interne ale țării, a desăvârșit organizarea ei militară bazată pe potențialul uman al țărănimii și i-a apărat independența.

Cele aproape cinci decenii ale domniei lui Ștefan cel Mare (1457-1504) reprezintă din perspectiva istoriografiei românești un măreț apogeu al dezvoltării Moldovei medievale ca proiect politic intern, dar mai ales punctul culminant al afirmării sale în planul realităților internaționale.

În acord cu interpretările tradiționale domnul român de la finele Evului Mediu continuă să fie evocat ca restaurator al ordinii interne, inițiator al unor restructurări în cadrul elitei sociale, protector al Bisericii ortodoxe și ctitor de centre monastice, dar mai ales cel mai fidel apărător al creștinătății în fața pericolului otoman.

În domnia lui Ștefan cel Mare găsim sensuri europene în perspectiva implicării în așa numita Cruciadă târzie. Europa ca realitate politică și de civilizație nu-și câștigase locul în mentalul politic medieval iar Christianitas, entitatea transnațională cu care oamenii politici și de cultură ai vremii operau se află la jumătatea secolului al XV-lea într-un proces de transformare din care avea să rezulte sistemul politic bazat pe echilibru de putere.

Politica sa socială a tins să lărgească baza de masă a dominației prin limitarea puterii marilor feudali și proteguirea țărănimii libere, a orășenilor. De altfel, eforturile lui Ștefan aveau ca scop să asigure centralizarea statului feudal și urmăreau realizarea unei largi coeziuni interne, singura cale de tărie și rezistență a statului în fața pericolelor ce se profilau la hotare.

Demn de subliniat este și efortul său de a alătura și Țara Românească luptei de rezistență împotriva politicii expansioniste a Porții Otomane. Ne-au rămas din această perioadă încercările unui mare om politic și strateg de a atrage, alături de Moldova, într-o unică alianță, celelalte două țări române. În mai multe rânduri, a intervenit în Muntenia (pe care obișnuia să o numească „cealaltă țară românească„), spre a așeza pe tronul ei, domnii hotărâți să înfrunte pericolul otoman. Aceste repetate intervenții au putut genera acea tradiție consemnată de cronica munteană, că Ștefan ar fi domnit și în Muntenia.

În acest context, documentele relevă și prezența lui Ștefan cu oștile sale în județul Prahova, cu prilejul campaniilor militare din 1473, când urmărea schimbarea lui Radu cel Frumos cu Laiotă Basarab, lupta între cele două oștiri pe pârâul Vodna, un afluent al Prahovei, între 18-20 nov. Iar în anul următor oștile lui Ștefan au intrat din nou în Țara Românească și au luat cetatea de pe Teleajen din Județul Prahova, pe care cercetătorii au identificat-o la Vălenii de Munte. Ștefan deținea posesiuni în Transilvania, care aveau să contribuie la strângerea relațiilor dintre români.

În timpul domniei sale, Moldova a fost una dintre principalele forțe politico-militare din jumătatea de Răsărit a Europei. El și-a condus oastea în 36 de bătălii, nepierzând decât două dintre ele, fapt rar în istoria războaielor. Succesele sale politico-militare nu au fost obținute numai împotriva imperiului Otoman, ci și împotriva puternicelor regate vecine – Polonia și Ungaria. Acestea, încălcând teritoriul Moldovei, doreau să ocupe poziții dominante la gurile Dunării și la țărmul Mării Negre, ce aparțineau Moldovei.

O grijă deosebită a arătat vigilentul domn pentru înzestrarea oastei cu armamentul necesar, procurat fie din orașele Brașov, Sibiu și Bistrița, fie de la Liov chiar din Veneția și Genova. Ștefan a adăugat oastei o armă nouă, redutabilă artileria care, cu toate imperfecțiunile tehnice inerente începutului, a contribuit foarte mult la mărirea capacității de izbire, cât și la puterea de rezistență a armatei.

Dacă de fiecare dată biruința a fost în cele din urmă a lui Ștefan, aceasta se datorează geniului politic și militar al domnitorului și deopotrivă țării, acelor mulți care s-au ridicat într-un singur gând alături de voievod.

Strălucitele victorii ale oștilor sale asupra Porții Otomane care au salvat pentru o vreme înseamnată, țările din centrul continentului de contopirea turcească turcească, au conferit luptei românilor o semnificație europeană. Se poate susține cu deplin temei că Moldova a cunoscut în timpul lui Ștefan cel Mare, culmea afirmării sale pe plan european. Evocăm cu mândrie și recunoștință mesajul lui Ștefan cel Mare din 1477 către dogele și senatul Veneției, în care domnitorul arată că rezistența opusă de Moldova invaziei otomane a îngăduit celorlalte țări europene să trăiască în liniște și pace, în timp ce el a trebuit să înfrunte expedițiile otomane, conduse de însăși sultanul.

Cei patruzeci și șapte de ani ai domniei lui Ștefan au adus un prestigiu fără precedent Moldovei. El a întreținut cu neîntrecută iscusință și relații diplomatice cu statele vecine Moscova apoi cu Papa, Veneția, cu hanul turcoman UZUN-HASAN.

Geniul lui Ștefan se vădește și în grija pentru sporirea puterii economice a țării, pentru dezvoltarea agriculturii, a meșteșugului și comerțului, astfel că în timpul domniei sale Moldova a avut o perioadă de prosperitate economică.

Ștefan cel Mare a manifestat constant largi și rodnice preocupări culturale și artistice. Pentru a face cunoscută activitatea sa de iscusit organizator al țării și de viteaz apărător al ei, domnul a pus să se scrie Letopisețul Moldovei, în care se arată pe scurt și numele înaintașilor săi la domnie începând cu Dragoș și Bogdan.

Preocuparea lui Ștefan pentru propășirea artei este oglindită de numeroasele monumente religioase de rară frumusețe arhitectonică pe care le-a zidit. Epoca sa este considerată ca cea mai fertilă epocă constructivă a feudalismului românesc.

În ciuda faptului că domnia lui Ștefan este plină de războaie, unele campanii fiind pustietoare pentru țară, Moldova cunoaște pe plan cultural o epocă de o deosebită înflorire.

Țara se înfățișase la sfârșitul domniei sale „roditoare și foarte plăcută și bine așezată, îmbelșugată în animale și pomi” cum scria medicul venețian sosit la curtea sa.

Personalitatea excepțională a lui Ștefan a impresionat puternic mulți conducători politici, religioși, scriitori și istorici care l-au prețuit și admirat. Contemporanii și urmașii au lăsat numeroase mărturii care tratează impresia pe care le-au produs-o acțiunile și însușirile remarcabile ale domnului moldovean. Înțelegem astăzi mai bine ca oricând că Moldova și Ștefan cel Mare au luptatmulți ani pentru apărarea neatârnării indiferent de puterea dușmanului.

Un moment grăitor care dovedește prețuirea unanimă a tuturor românilor, tineri și vârstnici, intelectuali și țărani, față de marele domnitor a fost măreața sărbătoare de la Putna, organizată la 15-27 august 1871, cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la zidirea ctitoriei lui Ștefan. Pornit din inițiativa poetului național Mihai Eminescu, adânc cunoscător al trecutului poporului nostru și entuziast admirator al eroilor neamului, gândul preamăririi lui Ștefan, cu ocazia aniversării amintite a prins aripi și a cuprins într-o unitate de simțire românească, mii de oameni veniți din toate colțurile țării, din toate provinciile locuite de români, ca să cinstească memoria marelui domnitor.

În anul 1876, mai mulți locuitori prahoveni au contribuit cu modesta sumă de 201 lei la înălțarea în Iași a grandiosului monument reprezentând pe Ștefan cel Mare.

Comemorarea a 400 de ani de la trecerea în eternitate a marelui domnitor – acțiune inițiată de Spiru Haret, pe atunci ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice – prilejuiește prahovenilor inițiativa unor acțiuni. Inițiativa trebuia să fie o ripostă la reproșurile presei conservatoare privitoare la faptul că guvernul liberal instaurat la 14-27 februarie 1901, ratase celebrarea celor 300 de ani de la Moartea lui Mihai Viteazul. Există și o presiune publică în acest sens, politica de maghiarizare a Transilvaniei, dusă de guvernul Tisza Istvan provocând opinia publică din Regat și înmulțind gesturile de solidarizare cu ardelenii. De aceea, comemorarea lui Ștefan avea să conțină destule accente revendicative postromâniste. În școlile prahovene au loc numeroase acțiuni de comemorare. Vom reda aici un raport al directorului școlii primare din comuna Starchiojd din 23 august 1904, din care rezultă modul cum școlarii de pe Valea superioară a Teleajenului au cinstit memoria „nemuritorului domn român Ștefan cel Mare„.

Astfel, „pe locul cel mai deschis vederii, pe o pajiște neridicată și cu multă întindere liberă împrejur în centrul comunei Posești„, elevii din Stachiojd, Posești și din alte comune, în prezența a numeroși locuitori, au evocat personalitatea ilustrului voievod.

Astfel, din comuna Starchiojd s-au deplasat la Posești 150 de elevi, însoțiți de învățători, 50 dintre aceștia „îmbrăcați în bluze militărești, pe cap cu pălării de paie (lucrate în atelierele școlii), uniforme vânătorești (lucrate de elevi) și înarmați cu puști de lemn. Așezați în coloană de două rânduri în marș militar și multă preciziune având în frunte un elev ce ducea drapelul școlii”. Erau urmați de părinții lor și multă lume care mergea să se uite la serbare. În urma acestora „mai mergea și o căruță care transporta elevii mici, care ar osteni din cauza lungimii drumului de parcurs„. Au plecat la ora 7 dimineața și au ajuns la ora 11 la Posești, după un marș „în sunetul tobei, care făcea să răsune văile de primprejur și să scoată din case de poseșteni spre a primi micuța armată de școlari.„

La ora unu după-amiază a început serbarea după un serviciu religios pentru odihna sufletului lui Ștefan cel Mare, la care au luat parte toți preoții din comunele învecinate, în prezența notabilităților și a unui număr de aproape 1600 de persoane.

După cuvântările privind personalitatea ilustrului voievod și însemnătatea serbării, a urmat desfășurarea programului acesteia.

Elevii școlii din Starchiojd au prezentat piesa de teatru sătesc „Țara nouă” de C. Dobrescu-Argeș, piesă jucată în anul 1903 de elevii aceleiași școli, în prezența ministrului Instrucțiunii Publice, Spiru Haret, și „mult apreciată de domnia -sa„.

După terminarea sebării, la ora 18.30, elevii s-au întors în comuna Starchiojd în aceeași ordine în care au venit la Posești.

Deși drumul parcurs a fost destul de lung, ajungând seara „elevii erau atât de voioși, atât de entuziaști, încât ajungând la școală un <<Ura!>> nesfârșit a ieșit din micuțele piepturi în fața mulțimii, care ne aștepta„. Pe lângă emoționanta acțiune care trage concluzia că dascălii prahoveni, cu toate lipsurile, dar cu dragoste de meserie și țară au pregătit de fapt generația care se va jertfi pentru realizarea idealului național la 1 Decembrie 1918.

Sărbătorirea în 1904 a patru secole de la moartea vioevodului Ștefan cel Mare (1457-1504), a prilejuit sumarul manifestărilor naționale dedicate atunci evenimentului, apariția, în chiar ziua comemorării (2 iulie) a două publicații, numere unice, festive, purtând, ambele, numele domnitorului: Ștefan cel Mare.

Una dintre acestea a apărut la Iași, cea de a doua la Ploiești. Cronologic, sunt primele apariții publicistice editate la noi, ce poartă ca titlu un nume de voievod român. Anterior, în 1902, săptămânal apare tot la Iași, între 24 ianuarie și 10 martie, publicația Cuza Vodă, organ independent al societății locale cu același nume.

De remarcat că de existența publicației din fosta capitală a Moldovei – inedită azi (numele ei nu figurează în niciunul din dicționarele presei românești elaborate până acum) – informează (nu cunoaștem alte surse) însăși apariția omonimă tipărită cu acest prilej la Ploiești. Din păcate însă, în afara mențiunii existenței ei, ca și a datei de apariție, publicația comemorativă ploieșteană  nu oferă niciun alt amănunt.

Puțin cunoscută și ea publicului larg (cu excepția, desigur, a unui grup restrâns de specialiști), consultarea publicației ploieștene păstrată astăzi în fondul revuistic național al Bibliotecii Academiei Române (cotă IV 1500) prilejuiește, pe lângă prezentarea sa bibliografică, semnalarea unor aspecte parțial inedite ori foarte puțin cunoscute, privind atât conținutul unor materiale, cât și aspecte ale bibliografiei unora dintre colaboratorii săi.

Format mare (54 x 38 cm), în patru pagini, publicația numără în sumarul său prezența tipografică a unor nume cunoscute ale vieții culturale și pedagogice locale și nu numai, între care semnalăm aici pe cele ale lui N. Iorga, I.A. Bassarabescu, A.[tanasie] Mândru (1883-1962), E. Flavian, Gr. Niculescu, Al. A. Naum (1884-?) ș.a.

Sunt publicate știri, informații, articole, beletristică (poezie, proză), bibliografie.

Prima pagină se deschide cupoezia omagială „Imnul lui Ștefan cel Mare„, semnată I.A. Bassarabescu. Mai puțin cunoscut contemporaneității este faptul, încă o dată probat acum, că îndrăgitul prozator, unul din „maeștrii genului scurt din literatura noastră”, a fost și un apreciat, în epocă, autor de versuri, iubirea sa pentru rimă manifestându-se în special în perioada de început a activității literare. Local, Ștefan cel Mare este de fapt cea de-a doua publicație ploieșteană, după Stindardul, ziarul național-liberal local al lui Ion G. Ionescu-Quintus, la care colaborează, prima dată, aici, scriitorul. „Imnul lui Ștefan cel Mare// Freamăte de bucurie/ Trec duios prin inimi azi/ Ca zefirul care adie/ Picurând roua din brazi.// Sus Români, voi ce-ați pus pieptul/ Zi cu zi și an cu an/ Și-ați luptat, aveți tot dreptul/ Sunteți vrednici de Ștefan!// Că e scris în cartea firii/ Să avem sfinți de slăvit,/ Sfinții noștri sunt martirii/ Și eroii ce am jertfit// Prin ai lor ochi România/ A citi în viitor/Ei ne-au apărat moșia/ Prin ei suntem azi popor// Fii slăvit, Ștefan cel Mare,/ Fii slăvit, erou-martir/ Azi românu-n minte-i are/ Toate faptele înșir// Tu ne-ai dus la biruință/ Tu ne-ai prețuit și-ai vrut/ Să învingem prin credință/ Și-am învins, căci am crezut„.

În finalul imnului se face mențiunea transcrierii sale muzicale. Autor: V. Soloveanu „maistru la liceul local”. Este vorba, evident, de cunoscutul liceu ploieștean „Sfinții Petru și Pavel”.

Două ample articole: „Ștefan cel Mare”, semnate Gr. Nicolescu (continuat și în pagina 2) și „Bucovina – omagiu lui Ștefan cel Mare”, semnat „B”, completează aceeași primă pagină. Inedit, în realitate, pseudonimul aparține lui I.A. Bassarabescu, la acea vreme profesor de geografie al aceluiași liceu. Venise la Ploiești prima dată la 1 decembrie 1897. Să mai spunem că astfel aparițiile tipărite în Ștefan cel Mare de I.A. Bassarabescu infirmă afirmațiile susținute de Tiberiu Avramescu, potrivit cărora, în 1904, Bassarabescu „nu publică nimic” (v. I.A. Bassarabescu, Un om în toată firea, Ed. Albatros, București, 1988, ediție îngrijită, prefață și bibliografie de Teodor Vârgolici – p.XVIII – Tabel cronologic alcătuit de Tiberiu Avramescu: „1904. Se căsătorește  cu Ecaterina Dinescu… fiica unui înstărit comerciant din Ploiești…; nu publică nimic în acest an”; Tabel cronologic reprodus după volumul: I.A. Bassarabescu, Un om în toată firea, București, Ed. Ion Creangă, 1973, p.333-341).

            Alte articole: „Antemergătorul idealului național”, autor binecunoscutul institutor local Pană Popescu, profesor încă din 1897 al liceului „Sf. Petru și Pavel” și viitor director, în două rânduri al acestuia (p.2); „O amintire frumoasă din trecut”, autoare Janeta Vasiliu, institutoare și ea (p.2).

Nu lipsesc nici creațiile în proză: „Mănăstirea Putna”, autor Emil Flavian (p.3) și „Borzeștii”, semnată „Flav”, ultima proză aparține de fapt aceluiași Emil Edgar Flavian, fost elev al liceului ploieștean, instituție unde va activa ca profesor din 1920. Licențiat în litere și filozofie (București, 1928), Emil Flavian va deține și funcții (la început consilier, apoi ajutor de primar) în administrația locală ploieșteană între anii 1914 – septembrie 1917. A cochetat o vreme și cu literatura, scriind și tipărind local poezie.

Creația poetică din sumarul publicației este completată prin tipărirea altor două poezii:”Imn lui Ștefan cel Mare” și „Mănăstirea Putna”, ambele tipărite pe pagina a două, semnate, în ordine, de poeții Alex. A. Naum și A[tanasie] Mândru. Ambii au fost colaboratori în epocă ai unor publicații prahovene. Al. A. Naum a colaborat, între altele, la Calendarul „Neamul românesc”, scos la început, o vreme, la Vălenii de Munte, de Nicolae Iorga, iar semnătură lui A. Mândru este întâlnită din 1921, nu o dată, în revista literară ploieșteană Stropi de rouă.

Tot în pagina a doua sunt reproduse fragmente cu referire la voievod și perioada domniei sale, extrase din Istoria poporului român de N. Iorga. Iar în p.3 și 4. – „Panegiricul lui Ștefan cel Mare”.

Este anunțată acordarea medaliei „Ștefan cel Mare”, cu efigia domnitorul, premianților „școalelor secundare ploieștene”. În acest sens este tipărit un tabel al acestora.

Bine scrisă, interasntă, atât prin alcătuirea sumarului, cât și prin calitatea intrinsecă a materialelor însumate, publicația a beneficiat în plus de o ținută grafică apreciată. A fost tipărită la Ploiești, Tipografia „Democratul” – înființată de C.T. Grigorescu și rămasă, la acea vreme, după moartea proprietarului în 1888, muncitorului tipograf Aron Trifu.

Constantin Dobrescu