Un episod dramatic din timpul ocupației germane în Prahova

Constantin Dobrescu - nov. 22, 2016

La 23 noiembrie/16 decembrie 1916 trupele germane au ocupat Ploieștiul și Capitala. Folosind experiența acumulată în cei doi ani de război, germanii au organizat teritoriul ocupat.

Forțele de ocupație germane au lăsat în Prahova, ca de altfel în toată țara, o dureroasă amintire prin comportamentul inuman manifestat față de populație și prin barbariile comise. Germanii au împărțit populația în trei categorii: prizonierii de război, participanții la război și civilii. Ei au înființat lagăre speciale pentru internarea prizonierilor de război, capturați în  luptele cu unitățile române și rusești aflate în retragere spre Moldova. Aici mai erau internate și persoanele civile arestate sau condamnate.

Prizonierii erau ținuți în mizerie, fără hrană suficientă, lipsiți de îngrijire medicală, bătuți și supuși la munci grele în agricultură, în domeniul forestier, etc.

În zona ocupată, inamicul a improvizat centre speciale pentru internarea prizonierilor români și a persoanelor civile arestate cum ar fi școli, dar mai ales cazărmi dezafectate prin plecarea unităților militare române în Moldova. Lagărele au început să fie înființate la sfârșitul lunii februarie 1917 din ordinul administrației militare germane, care era în subordinea Poliției de Siguranță, de către o secție a prizonierilor de război, însărcinată cu organizarea și administrarea centrelor de prizonieri existente în teritoriul ocupat. Astfel, la început, în cele 7 centre principale de internare a prizonierilor din țară se aflau aproximativ 35000 români, fără a fi puși la socoteală și prizonierii ruși în număr de 15000 persoane. În zona ocupată existau 7 centre principale, două la București și câte unul la Corabia, Craiuova, Pitești, Ploiești, Slatina și 33 centre secundare.

Datorită mizeriei, foametei, bătăilor și frigului în lagărele  din teritoriul ocupat, mortalitatea era destul de mare în rândul prizonierilor. La toate acestea se mai adăugau și execuțiile sumare ale prizonierilor din diferite cauze.

Sistemul introdus de germani în lagărele de detenție avea ca scop distrugerea fizică și psihică a prizonierilor care, în concepția lor, nu mai erau ființe umane, ci sclavi fără drepturi de care se putea dispune după bunul plac în disprețul tuturor normelor de drept internațional privind legile războiului.

Din nefericire, la instaurarea acestui regim inuman de exterminare au contribuit și numeroși români, colaboraționiști rămași în teritoriul ocupat din diferite motive, care și-au oferit, cu generozitate,  serviciile ocupanților.

În contextul celor prezentate, amintim că la Ploiești s-au organizat două lagăre de prizonieri în cazărmile regimentelor 7 Prahova pentru prizonierii militari români și 19 Artilerie, pentru prizonierii ruși. Deoarece cazărmile Regimentului 7 Prahova s-au dovedit neîncăpătoare, o parte din prizonierii români au fost transportați în lagărul de la Regimentul 19 Artilerie afectat pentru prizonierii militari ruși. La un moment dat, în primăvara anului 1917, în aceste lagăre erau internați 15000 de prizonieri români și ruși. O parte dintre ei erau întrebuințați, în cursul zilei, la tăierea pădurii Crângul lui Bot, iar spre seară erau aduși în lagăre.

Directorul săptămânalului ploieștean Virtutea, I G Stăvărescu (Stavăr) relatează, în anul 1919, în paginile ziarului său, un fapt șocant, dar plauzibil. Cunoscutul gazetar ploieștean relatează că, într-una din zile, după ce prizonierii români și ruși au fost aduși de la muncă, „au fost băgați în saloanele cazărmilor, ușile zăvorâte, ca să nu poată ieși”. A doua zi aceștia erau morți, uciși prin asfixiere.  Seara nemții au „ așezat un vas, lângă fiecare ușă, bine fixat, în care ardeau gaze asfixiante” . Astfel, „prin acest sistem de neînchipuite monstruozități, au fost uciși nu mai puțin decât 12000 de români și ruși”.

În continuare, gazetarul menționează că „ nenorocitele victime au fost îngropate, unele peste altele, în șanțuri lungi făcute în fața regimentelor 19 artilerie și 7 Prahova”. Cu concursul doctorului Cloaje, care era medicul lagărului, „au fost eliberate certificate de constatare a morții, punând diagnosticul de holeră”.

Cele relatate de cunoscutul gazetar reprezintă un episod inedit și tragic, dar plauzibil. Avem în vedere că germanii au folosit pe frontul de Vest, în Franța, mari cantități de gaze de luptă și este posibil să le fi folosit și pentru exterminarea prizonierilor de la Ploiești. 

Despre acest episod există și alte mărturii. Sergentul de poliție Vasile Călinescu a întreprins cercetări și s-a convins „ că prizonierii fuseseră omorâți prin asfixiere”. De asemenea, gazetarul Stăvărescu arată că, în anul 1919, era în posesia unor scrisori ale medicului Petre Niculescu în care „acesta face destăinuiri cu privire la torturile îndurate de prizonierii noștri internați în cele două lagăre”, de care dr Cloaje și Lelia C Candiano, prezidenta Crucii Roșii din Ploiești, soția generalului C Candiano, fratele eroului de la Grivița  din războiul de neatârnare „aveau deplină cunoștință”.

I G Stăvărescu solicita generalului Th. Tăutu, „eroul de la Cerna”, comandantul militar al județului Prahova, Societății invalizilor de război „Mărășești”, condusă de maiorul erou Al Mateescu și altor autorități, să facă investigațiile necesare pentru aflarea adevărului despre acest genocid, considerat crimă de război. El menționa că adevărul este cerut de „mamele și soțiile îndurerate și orfanii rămași pe drumuri”. Solicitării nu i s-a dat curs, fiind făcută prin presă.

Împotriva Leliei general Candiano s-a pornit în presa ploieșteană, în anul 1919, o amplă campanie de dezvăluire a colaborării cu ocupantul. Astfel, în anul 1920,  s-a ajuns la provocarea la duel între N D Hariton prim-președintele Tribunalului Prahova și avocatul N Iconom, ca urmare a acuzațiilor de colaboraționism a unor doamne ploieștene din anturajul Leliei general Cantacuzino. Martori ai avocatului N Iconom erau I Ionescu-Quintus, iar avocatul Grigore Ivănceanu și căpitanul V Florescu, din cadrul diviziei a XIII-a îl reprezentau pe magistratul N D Hariton. Lelia Candiano era acuzată că „în timp ce la Mărășești și Oituz tunurile nemțești aruncau cu vagoanele ghiulele asupra armatei române, populația din Moldova era secerată de mizerie și boli, românii din teritoriul ocupat erau împilați de barbariile dușmanului, în casele prezidentei <Crucii Roșii> , zi și noapte stăteau mese întinse încărcate cu mâncăruri luxoase, vinuri și șampanie”, la care „erau invitați ofițerii germani”.

Dr I Cloaje era fratele dr C Cloaje, șeful Serviciului Sanitar al Județului Prahova și, după încheierea războiului, despre activitatea sa publică nu mai găsim informații în presa vremii.

De menționat că despre acest tragic episod, nu au făcut referire așa-zișii istorici militari cu ștaif ca Preda Gavriil. Col (r) nC Chiper și câți or mai fi în Prahova.

BIBLIOGRAFIE

• Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru întregirea României 1916-1919, Editura științifică și Enciclopedică, 1989, București
• Lucian Boia, Germanofilii, Editura Humanitas, București, 2009
• Glenn E Torrey, România în primul război mondial, Meteor Publishing, București, 2014
• Constantin Chiper, Cronica militară a județului Prahova, Editura Scrisul prahovean, Cerașu, 2012
• Emil Răcilă, Contribuții privind lupta românilor pentru apărarea patriei în primul război mondial 1916-1918, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981
• Constantin Dobrescu, Ion C Petrescu, Viața cotidiană în documente de presă, 1899-1930, Editura Elapis, Ploiești, 2009
• „Virtutea”, Ploiești, 14 februarie, 1919.