Viaţa bate filmul! Amintiri din copilărie…în Gulag! Povestea cutremurătoare a lui Cornel Hartia, din Ploieşti, născut în lagărul rusesc

Daniel Dimache - dec. 16, 2021

O poveste de viaţă unică, o pagină de istorie cutremurătoare, imaginea dezumanizării şi un semnal de alarmă că aşa ceva nu trebuie să se mai întâmple vreodată, m-au determinat să-l includ în lista celor 103 prahoveni emblematici pe Cornel Hartia.

Astăzi este considerat a fi singurul supravieţuitor român care s-a născut şi a trăit ani buni în lagărele ruseşti.

Cu dorinţă de vorbă, de a-şi vărsa amarul unor vremuri care nouă nu ne sunt perceptibile nici sub formă de coşmar, care l-au urmărit toată viaţa, cu un munte de întrebări fără răspuns şi cu o viaţă în care cu greu şi-a găsit un loc, nea Cornel a început să ne povestească despre el, pierzându-şi ideile pe alocuri. În ianuarie va împlini 70 de ani, iar primii zece dintre ei i-a petrecut captiv, în gerurile siberiene, fiind „frate“ cu moartea care, zilnic, mai tria din colegii de detenţie. A fost unul dintre „sacii de bătaie“ ai militarilor ruşi, care nu ţineau cont că sunt copii, că sunt nevinovaţi. Prima bucată de carne pe care a mâncat-o a fost cea de om…. Foamea, frigul, imaginea bătăilor, a violurilor au făcut parte din ceea ce era pentru Cornel Hartia „acasă“. Avea să revină în ţară după anii ’70 şi s-o ia de la capăt, să se adapteze unei vieţi şi într-o societate în care teama l-a urmărit în permanenţă.

Viaţa dintre „gratiile“ morţii

Dar să revenim la începuturi. Cornel Hartia face parte dintr-o familie de prizonieri. Bunicul său, ploieştean la origini a fost închis timp de doi ani pentru „agitaţie anticomunistă“. Mama sa, Stela, născută la Ploieşti, plecată în Basarabia în 1940 unde era profesoară, a fost arestată tot pentru revoltă anticomunistă. S-a numărat printre persoanele deportate de ruşi în lagărele de muncă din  Irkutk, Peciora si Caraganda. În total a îndurat 16 ani de detenţie… Pe nedrept, cum aveau să recunoască ruşii într-un document pe care l-au trimis după ce aceasta deja se stinsese.

În Gulag, Stela avea să aibă soarta tuturor femeilor de aici. Bătute, muncite până la epuizare, înfometate, violate… În urma abuzurilor sexuale a dat naştere la patru copii. Cornel a fost cel mai mic, născut în ianuarie 1952, şi singurul dintre ei care a supravieţuit. N-are amintiri cu fraţii, doar nişte fotografii de când erau mici, păstrate de bunicul lui. Primii ani şi i-a petrecut la Peciora, unde singura întâlnire cu mama lui era cea în care venea să-l alăpteze. A fost transferat la Caraganda. Din puţinele amintiri din lagăr cu mama lui se numără şi cea în care femeia îi aducea porţia ei de zahăr, 100g pe lună, pe care o căpăta pentru că muncea la cafea ferată transsiberiană. Îşi aminteşte că şi pe asta i-o dădea printre sârma ghimpată. După ce degetele mamei au fost afectate de ger şi a fost mutată la bucătărie, reuşea să-i mai aducă nişte coji de cartofi. De ataşamentul matern, de dor, de dorinţa de a fi apărat n-a ştiut… De unde să le deprindă? Când totul era sec în jurul lui. A fost „îmbrăţisat“ doar de suferinţă.

„Era carne crudă de om…“

Când îşi aduce aminte de acele vremuri, încearcă să râdă… „dar, de fapt, îmi vine să plâng“ şi o dă în lacrimi. Ani întregi nu şi-a explicat de ce în fiecare dimineaţă erau mai puţini decât la culcare. „Dormeam la grămadă pe nişte scânduri, de-a latul, ca să încăpem cât mai mulţi. Dimineaţa eram mai puţini, cu 5-10 sau cât or fi fost. Unii dispăreau, alţii mureau de foame, de frig“, ne-a mărturisit nea Cornel. De la morţi luau hainele, adevărată „mană cerească“ pentru a supravieţui temperaturilor de acolo.

Imaginea dimineţilor din lagăr este alta care l-a urmărit toată viaţă. „Treceai printr-un hol spre sala de mese. În capăt era un paznic de la care primeam porţia de bătaie, cu ce apuca: funie, cu cana, cu lingura… La masa n-aveam voie să ridicăm capul din farfurie, iar ca mâncare primeam pâine neagră şi amară, naiba ştie din ce-o făceau, care se lipea de gingii“, ne-a povestit interlocutorul nostru.  

Uneori, unii dintre copii reuşeau să iasă din ţarcul în care erau ţinuţi şi fugeau să vadă ce e dincolo de „lumea“ lor şi să caute de mâncare. Ştiau că la întoarcere vor plăti cu sânge pentru fapta lor, dar şi dacă nu făceau nimic tot îşi primeau porţia de lovituri. Dintr-una dintre escapade are o altfel de amintire. Au alergat cât au alergat, iar unul dintre copiii mai mari l-au chemat şi i-a întins o bucată de carne. „Am mâncat să văd cum e. Nu ştiam eu ce-i aia carne. Era carne crudă de om… Mi-a spus, mi-a arătat capul cadavrului. Da, am mâncat şi aşa ceva“, este una dintre mărturiile şocante ale lui Cornel Hartia.

A văzut de multe ori cum brutele care-i păzeau abuzau sexual copii sau femei. Nu putea interveni niciunul pentru că deveneau, la rândul lor, victime sigure…

Drumul spre libertate

După anii ororii din Gulag, în anii ‘60 a venit şi momentul eliberării. Era slăbit de nu se putea ţine pe picioare, iar loviturile repetate primite în dreptul capului aveau să-l ducă pe Cornel Hartia într-un spital de nebuni, fiindu-i recomandat să urmeze şcoala auxiliară pentru copii „înapoiaţi mintal”. De la 13 ani a început să meargă la o şcoală normală. Ca elev a început să-l descopere şi pe Dumnezeu…, întrebându-se, adesea, „unde o fi fost pân’ atunci?!“ 

Eliberarea n-a însemnat însă şi revederea imediată cu mama sa. A mai trecut ceva vreme. Deşi au cerut repatrierea, în 1968, când erau la un pas de a trece graniţa, invazia Cehoslovaciei avea să-i mai ţină captivi în ţara care le pricinuise atâta suferinţă. În 1970, printr-o serie de demersuri birocratice, făcute de sora mamei lui nea Cornel, ajutată şi de un basarabean care îl luase sub tutela sa, Cornel Hartia a reuşit să păşească pe pământ românesc, să ajungă la Ploieşti, în familia reîntregită.   

Avea 18 ani, dar s-a văzut nevoit s-o ia cu învăţătura de la 0. Doi ani i-au trebuit să înveţe limba română, iar după ce şi-a luat cetăţenia, statul român l-a înrolat. După stagiul militar, şi-a continuat studiile la seral, dar a şi lucrat în tot felul de munci necalificate. Lipsa actelor, a arhivelor i-au pus o serie de piedici.

S-a şi căsătorit, mariaj care s-a stins repede, dar din care a avut o fată care, acum, are 29 de ani şi care la rându-i este mămica unei fetiţe de doi ani. Nu intră în detalii despre viaţa personală.

Pensionar, nea Cornel şi-a găsit diverse activităţi. A studiat plantele, a şi scris o carte despre rolul lor benefic, informaţii pe care le-a îmbinat cu note autobiografice. Merge mult pe bicicletă şi aşteaptă să vină vremuri mai bune, cu „o viaţă mai curată“.  

(Proiect CJ Prahova: ”103 prahoveni emblematici”)