De ce, nea Puiule? De ce acum? Mai erau multe de spus și de făcut, cu Petrolul promovată în Liga 1!

Dragos Trestioreanu - mai 30, 2022

Am aflat abia pe la orele prânzului despre dispariția din viață a celui care, pentru mine, a fost „cel mai drag membru al marii generații a Petrolului, campioană, câștigătoare de Cupa României și învingătoare în fața marii echipe a Liverpoolului” , Virgil „Puiu Dridea”. Nu mi-am ascuns niciodată această titulatură. O știa și însuși fratele său mai mare, Mircea Dridea, cel mai mare fotbalist din toate timpurile al clubului găzarilor, în opinia mea. Prietenul Daniel Dimache a scris mult mai devreme despre Virgil Dridea – Fotbalistul și Antrenorul. Fiind plecat într-un loc fără acces la scris și revenit târziu acasă, deși știam deja de trista trecere din viață a celui numit în presa vremii drept Dridea II, am vrut parcă să treacă trista zi și să-mi amintesc și de Virgil Dridea – Omul. Cel de care m-au legat multe, de-a lungul vieții. Cel care m-a ajutat atunci când mi-a fost greu, fără a cere nimic în schimb, cel care i-a fost apropiat tatălui meu, atunci când, paralizat la pat, fusese uitat de mai toți.

Nea Puiu, pentru mine, nu a fost numai cel care mă bucura, alături de Petrolul, de titlurile de campioană națională, apoi de trofeul Cupa României și, mai ales, de ultimul trofeu de mare importanță, titlul din 1966. Unul urmat de succesul fabulos cu Liverpool FC, echipă pe care ar fi trebuit, dacă ar fi fost arbitrată corect, Petrolul s-o învingă la Ploiești cu 4-1 și s-o elimine din Cupa Campionilor Europeni! Nea Puiu, pentru mine, nu a fost numai autorul golului direct din corner în poarta Rapidului, care a deschis larg poarta către acel final de campionat plin de succes. Nea Puiu, pentru mine, nu a fost numai autorul altui gol foarte important, din Cupa Orașelor Târguri, contra unei selecționate străine, într-un decembrie, la Belgrad, aducând calificarea mai departe. Sau cum spunea mucalit în fața coechipierilor: „V-am adus porcul de Crăciun, cu golul meu!”. Nea Puiu, pentru mine, mi-a fost mai ales un IDOL, un frate mai mare, despărțindu-ne 11 ani. Dar, se purta adesea și ca un tată, după ce-l pierdusem pe al meu. Acestea au fost motivele pentru care, astăzi, 29 mai 2022, când nu mai este, mi-am permis să cer permisiunea patronului siteului de a se posta, ca niciodată, două texte având aceeași persoană!

Nu aș fi vrut niciodată să îl scriu, însă. Sunt atât de trist. Mă gândesc acum la doamna Vera, distinsa lui soție, la Irina și Sebastian, copiii lor, pe care i-au crescut atât de frumos. Doi ingineri – cu o doctoriță și un economist. Ce poate fi în sufletul lor, nea Puiu fiind stâlpul familiei, un om total neobosit, parcă încercând să le facă pe toate, până când o insuficiență renală l-a doborât? De ce, nea Puiule? De ce acum? Mai erau multe de spus și de făcut, cu Petrolul promovată în Liga 1! A fost membru fondator al AS Petrolul ’52, a stat la 40 de grade, într-o zi, în curtea stadionului Ilie Oană, marele său antrenor, pe un scaun, în momentele de disensiuni dintre colegii lui și persoane din cadrul patronatului arenei. Nu a lipsit de la meciuri, nici pe vremea SC FC Petrolul, nici pe timpul ACS Petrolul ’52. Indiferent de anotimp și vreme, îl vedeam, de la înălțimea etajului al treilea, stând la tribuna 0, alături de colegi ai săi de generație sau de echipă. A fost modest, nu s-a cerut la vreo lojă, acolo unde se înghesuiau câte unii care nici măcar nu știau cum îl cheamă. Niciodată nu a reclamat această nedreptate. Pentru că era un om educat.

De ce l-am iubi atât de mult pe nea Puiu? Deoarece, și ca fotbalist, și ca antrenor, și ca observator, și ca persoană în sine a rămas mereu același, de o politețe și un bun simț ieșite din comun. Cei care nu l-au văzut jucând sau antrenând trebuie să știe că a fost o extremă stângă cu viteză, tehnică și o îndemânare ieșită din comun la executarea loviturilor de colț. Mai târziu a descoperit arta asta, așa cum fratele său mai mare, nea Mircea, a făcut-o cu loviturile libere. La Virgil Dridea, fiecare corner era o fază potențială de a se marca, o bară, un cap periculos spre buturi, un șut la fel. Așa cum la Mircea Dridea, fiecare lovitură liberă era 99% gol, bară sau o trecere milimetrică pe lângă poartă a balonului! Dar, pe vremea lor presa avea alte ținte, nu pe Petrolul, chiar și când a câștigat titlul din 1966! Ca antrenor, a fost un tactician de clasă, lui i-am datorat replica onorantă oferită lui Anderlecht, atât la Bruxelles, cât și la Ploiești, atunci când belgienii l-au descoperit pe „magicianul” Vică Greaca!

Luni, 30 mai, va fi depus la biserica cu două hramuri, Sfinții Nicolae și Alexandru, cea de lângă fosta intrare principală în arena Ilie Oană. Își va avea astfel o ultimă parte din somnul de veci alături de locul – pe vechiul stadion – în care i-a făcut fericiți la fiecare meci pe aproape 20.000 de fani pasionați ai Petrolului. Apoi, marți, pe 31 mai, după o ultimă „cursă pe aripă”, pe actualul „Ilie Oană”, își va continua drumul spre locul în care ne va părăsi de tot – Cimitirul Viișoara. Acolo unde, doi prieteni vechi, nea Puiu și tatăl meu, își vor fi din nou aproape! Adio, dragul meu nea Puiu! Nu îți voi spune la despărțire cât îmi vei lipsi, fiindcă știi foarte bine cât te admiram la 6 ani, la 11 ani, la 14 ani ș.a.m.d. Sincere condoleanțe doamnei Vera Dridea, domnișoarei Irina Dridea și domnului Sebastian Dridea, Sebi, așa cum îi spunea ilustrul său tată, tot timpul mândru de copiii săi! Vorba prietenului Marcel Marin, campioana din 1966 se adună tot mai mult Sus, în Cer, de unde va privi cu mare curiozitate ce va face Petrolul în Liga 1! Drum bun, nea Puiule!